Cătunul Ineleț a devenit tot mai cunoscut în ultimii ani, fiind cunoscut ca un superb sat de munte, unde poți ajunge urcând o sută de metri de trepte din lemn de salcâm. De asemenea, mai e cunoscut și ca fiind unul dintre cele mai izolate sate (dacă nu, chiar cel mai izolat) din România, în care doar 30 de suflete își mai duc existența într-un cadru natural rupt de civilizația și aglomerația specifice zonelor urbane.
Bineînțeles că ne-am dorit să ajungem aici de ceva vreme, iar când am planificat un circuit de 5 zile în partea de SV a țării, n-aveam cum să nu rezervăm o noapte în acest cătun la care poți ajunge abia după un traseu de două ore și ceva!
⛰️ Unde este Cătunul Ineleț și de ce este așa de impresionant?
Cătunul Ineleț se află în județul Caraș-Severin, în Munții Cernei, mai exact. De fapt, Comuna Cornereva este alcătuită dintr-un număr de 40 de sate, toate fiind risipite în acești munți, adunând în jur de 3000 de oameni. Doar că cele mai cunoscute cătune sunt Ineleț și Scărișoara. Iar accesul către aceste două sate se face pe celebrele trepte de lemn prinse în piatra muntelui, care au făcut destul de multă vâlvă în Social Media.
Ce este deosebit la aceste sate este faptul că oamenii se gospodăresc singuri aici și produc ei înșiși tot ce au nevoie pentru supraviețuire. Da, departe de poluare, de claxoanele mașinilor și de graba constantă a vieții contemporane.
Aici ei își cultivă propriile fructe și legume și au animale pe care le cresc, precum păsări, porci, oi, cai, ducând mai departe obiceiurile strămoșești. Singura lor legătură cu orașele este prin a parcurge același traseu așa cum l-am parcurs și noi ori de câte ori au nevoie – pe jos, sau cu calul și căruța.
⛰️Cum arată traseul până la Cătunul Ineleț – un loc magic, desprins de lume?
🥾 Traseul, pe scurt: Puntea lui Stoian – gospodăria domnului Luca – Fosta școală din Ineleț – Biserica din Ineleț – La Cârlige/Scărițele
🥾 Marcaj: triunghi roșu
🥾 Durată: 4h11min (2h15min prima zi, restul a doua zi)
Deși scările de lemn sunt cea mai cunoscută cale de acces până la acest cătun din Munții Cernei, noi am pornit de la Puntea lui Stoian. Ca să ajungi aici, pornești de la/treci prin Băile Herculane, ajungi pe drumul 67D și lași mașina într-o alveolă.
Aici ai posibilitatea să mai mergi încă 2.6 km pe jos până în punctul numit La Cârlige – n-ai cum să-l ratezi, fiindcă acolo e o stație de autobuz nefolosită în prezent, dar și un panou informativ cu celebrele scări de lemn. Ideea este să faci un circuit și să cobori apoi pe la Puntea lui Stoian, acolo unde ți-ai lăsat mașina.
Noi am făcut circuitul invers și am coborât a doua zi pe La Cârlige (și am făcut încă 45 de minute pe jos până la mașină, pe DN).
Așa că am pornit la drum traversând un pod care trece deasupra Râului Cerna. Singura chestie la care trebuie să fiți atenți este că-i o zonă în care se găsesc viperele cu corn – ele stau mai mult la râu, pe pietre/stânci și caută soarele (noi am avut norocul să nu le întâlnim, din fericire).
Prima parte a traseului este ceva mai abruptă, însă curând intri printr-o pădure și, pe măsură ce urci, vei fi impresionat de frumusețea crestelor Munților Cernei! Partea bună este că, cam la fiecare 30 de minute, ai locuri special amenajate pentru popasuri. Ba chiar vei întâlni și un izvor de a cărei apă răcoritoare te poți bucura. Ce ne-a mai impresionat ca priveliște a fost și un perete uriaș de stâncă, despre care am aflat ulterior că este, de fapt, Cascada Ogașul Ineleț, care probabil secase la momentul respectiv.
Astfel, în două ore și un pic ajungi la o troiță, unde te așteaptă câteva produse lăsate de localnici. Aceștia lasă pe o masă brânză, caș și fructe și un cântar, pentru ca oricine trece pe-acolo să se servească cu ce are nevoie și să lase banii într-o cutie de plastic. Ei mizează pe bunovoința și corectitudinea trecătorilor.
Cătunele au prin definiție gospodăriile și casele oamenilor foarte răsfirate și ai ceva de mers de la un vecin la altul. Așadar, după ce am făcut un scurt popas la această troiță, am luat-o la dreapta și am descoperit câteva gospodării și curând am ajuns acolo unde cândva era școala satului. Am vizitat rapid și bisericuța.
În fața bisericii am dat de un localnic care se odihnea la umbra unui copac și care avea și el pregătite niște produse. Ne-a povestit cu drag despre viața liniștită din acele locuri și despre toți trecătorii cu care are bucuria să se întâlnească.
⛰️O noapte în gospodăria domnului Luca din Ineleț, locul unde „timpul încă are timp”
Ne-am întors apoi la troiță și am mai urcat puțin dealul, până să ajungem la vecinul domnului Luca, care ne-a direcționat către casa acestuia. Domnul Luca primește oaspeți de mai bine de 10 ani și l-am sunat cu vreo săptămână înainte ca să știm sigur că ne va aștepta în seara respectivă și că putem mânca și dormi la el. Tot la telefon ne-a spus și prețul cazării.
Eram destul de obosiți și lihniți după traseul pe sub soarele arzător de sfârșit de iunie, așa că ne-am bucurat când acesta ne-a întâmpinat cu o bancă la umbră și cireșe proaspăt culese. Am găsit o curte plină de culoare și o căsuță care ne-a transportat în timpurile bunicilor noștri. Puteți vedea în filmarea de mai jos cam cum arăta casa în interior.
Ne-am bucurat să îi cunoaștem pe domnul Luca și soția acestuia și am găsit niște oameni calzi, deschiși, apropiați de Dumnezeu, cu care am avut ce vorbi și care ne-au servit cu bucate direct din gospodăria lor – departe de poluare și viața agitată de oraș. Aceștia ne-au oferit două mese gustoase care au venit la fix după efortul implicat de drumeție. Am făcut cunoștință și cu purceii din curte, cu câinele super-prietenos al casei, Novac, cu găinile și niște pisicuțe care se alintau pe bătătură.
Este un loc unde timpul încă are timp și oamenii se ajută între ei, trăind atât în comuniune cu natura, cât și în comunitate.
Pe seară, am plecat cu domnul Luca și câinele său să aducă caii înapoi acasă. În ciuda diferenței de vârstă, s-a simțit că domnul era mult mai antrenat decât noi – urca cu ușurință și, la un moment dat, am rămas să-l așteptăm într-o poiană, fiindcă noi îl trăgeam înapoi, obosind mult mai ușor. De altfel, localnicii se miră că turiștilor le ia două ore și ceva traseul pe care ei îl fac în mult mai puțin timp. :D
Am prins un apus superb chiar acolo, în mijlocul munților, fără internet sau telefoane după noi – prinzi semnal în funcție de rețeaua la care ești abonat. Am stat la povești la lăsarea întunericului, însă eram destul de obosiți, dar recunoscători pentru experiența avută, de care ne amintim și astăzi cu mare drag,
A doua zi ne-am trezit dis-de-dimineață ca să terminăm circuitul și după ce am fost serviți cu cafea și clătite, ne-am bucurat de cele mai frumoase peisaje pe măsură ce soarele se ridica dintre vârfurile munților.
De la bisericuța satului am început coborârea de o oră către Scărițe, iar acolo am avut câteva emoții, deși treptele păreau bine înfipte în stânci. Totuși, este puțin abrupt și trebuie să ai grijă la fiecare pas. Dar, în final, este o experiență care merită.
Lasă un răspuns