A rămas să vă povestesc aici despre o parte a ultimei noastre călătorii prin centrul României (iunie 2020), după ce v-am spus despre cele două zile petrecute în Sibiu și despre cea de-a doua vizită la Muzeul ASTRA. Este vorba despre un scurt circuit prin Județul Hunedoara, un județ care oferă, de altfel, multe locuri deosebite turiștilor. Sunt trei obiective cărora am reușit să le facem o vizită într-o singură zi și care considerăm că merită văzute măcar o dată.
Câteva cuvinte despre Județul Hunedoara, despre care am aflat cu această ocazie că are și un nivel destul de înalt de urbanizare, situându-se imediat după București? Ei bine, stema județului include următoarea simbolistică: luptătorii daci, Decebal și Traian, precum și celebrul corb negru cu un inel de argint în cioc – blazonul familiei Corvin, care amintește de Iancu de Hunedoara.
Deși își atrage turiștii prin numeroase monumente, atât naturale: Parcul Naţional Retezat, Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, cât și istorice: Castelul Corvinilor, Sarmizegetusa Regia sau Ulpia Traiana Sarmizegetusa, noi vom discuta mai jos despre: Mănăstirea Prislop, Cetatea Devei și Castelul Huniazilor/Corvinilor.
Să începem!
Mănăstirea Prislop
La Mănăstirea Prislop am ajuns luni dis-de-dimineață, când încă nu se aglomerase prea tare. Am mai scris un articol despre liniștea și frumusețea acestui loc în plină iarnă, dar nici sub căldura razelor de iunie nu este de lepădat! La Mormântul Părintelui Arsenie era deja o scurtă coadă, încă de pe la ora 9 când am ajuns, dar spre plecarea noastră, aproape că se triplase.
Florile de munte, verdele lunilor de vară și grija cu care se păstrează acest loc sfânt îl fac locul perfect pentru reculegere, pentru o întâlnire cu sinele și cu divinitatea. Bineînțeles, locul cel mai încărcat energetic este chiar acolo unde se află Mormântul și cumva trebuie să fii pregătit sufletește pentru o astfel de întâlnire.
După poți să aprinzi o lumânare, să participi la slujbă în curtea mănăstirii, să te plimbi alene sau chiar să dai o fugă până la Peștera Sfântului Ioan (canonizat în 1992), sihastrul care și-a săpat singur chilia în stâncă, trăind aici în rugăciune și singurătate.
Castelul Huniazilor/Castelul Corvinilor/Castelul Hunedoarei
La Castelul Corvinilor am ajuns destul de repede, ba chiar era destul de liber, căci încă nu se deschisese pentru vizite. Recunosc că nu am mai așteptat până la ora prânzului și doar ne-am bucurat de frumusețea lui impunătoare, fără hoardele de turiști care se adună de regulă aici.
Nu degeaba Castelul a fost apreciat inclusiv de publicații din străinătate, fiind considerat cel mai mare monument medieval din Sud-Estul Europei, un monument de arhitectură gotică. De altfel, l-am mai văzut în interior și acum câțiva ani și merită, dar cred că exteriorul continuă să fie cel mai impresionant, cu pârâul Zlaști care curge la picioarele sale (asemănător unui castel din poveștile cu prințese și balauri!).
Pe scurt, povestea unuia din cele mai mari castele din Europa, începe prin secolele XIV-XV, printr-o construcție realizată pe o stâncă – “suferind” de-a lungul timpului tot felul de îmbunătățiri și adăugiri. Iancu de Hunedoara este cel care îi începe transformarea într-un castel care putea concura cu cele din Vestul Europei. Un alt aspect interesant: se pare că grădina castelului prezintă urme de locuire din cele mai vechi timpuri (paleolitic, neolitic, epoca bronzului sau cea dacică).
Pe lângă mulțimea de expoziții care pot fi vizitate astăzi, cred că cel mai mult impresionează sala de tortură, ce a funcționat până la finalul secolului XVIII. Aceasta cuprinde instrumente de chinuire, aparent inspirate din codul penal al împărătesei Maria Tereza, ale cărui anexe cuprindeau planuri și schițe ale instrumentelor de tortură!
Cu toate legendele care înconjoară acest castel, chiar merită văzut măcar o dată în viață! Probabil de aceea multe filme au fost turnate aici: “François Villon”, “Vlad Țepeș”, “Mihai Viteazul”, “Alexandru Lăpușneanu”, “David”, “Regii blestemați”, “Vlad”, “Jacqou le Croquat”, “Blood Rayne”.
Cetatea Devei
Asta a fost ultima noastră oprire înainte să pornim spre Sibiu. Cumva, am ajuns direct cu mașina la intrarea în cetate, deși inițial ne-am propus să urcăm cu telecabina (existentă din 2015, fiind singurul ascensor înclinat din România). GPS-ul a fost mai rapid și ne-a dus drept “la țintă”, deși drumurile sunt destul de înguste și abrupte și, personal, mi-a cam dat emoții din această cauză. Am coborât din mașină toropiți de căldura care deja se instala, fără a mă gândi prea mult că aveam de urcat 113 trepte pe acel soare puternic!
Oboseala nu se resimțea așa tare, fiindcă pe măsură ce urcam, ne puteam bucura de priveliștile tot mai frumoase ale Devei. La capătul scărilor, însă, pe cât de ușurați eram că ne puteam trage răsuflarea, pe atât de tare ne-a atins anunțul de pe o pancartă destul de mare pe care scria: “Atenție! Vipere!“.
Cetatea în sine merită o plimbare, ca o incursiune în trecut, deși cumva mi-ar fi plăcut să avem și alte activități pe care să le putem desfășura. Mi s-a părut un pic cam gol, deși mai apăreau câte doi-trei turiști prin zonă. Nu știu dacă să pun asta pe seama pandemiei. De asemenea, văile, orașul, ba chiar satele din jurul Devei se observă până în depărtare de la înălțimea la care se află cetatea (378 de metri altitudine) – inclusiv crestele Retezatului și Valea Mureșului.
Cetatea este pentru prima dată atestată documentar în anul 1269 – rolul acesteia fiind, evident, de apărare, atât împotriva tătarilor sau altor asupritori, cât și în fața răscoalelor țărănești, funcționând ca reședință nobiliară, închisoare sau garnizoană!
Aceasta a fost construită pe Dealul Cetății (unde au fost descoperite dovezi ale existenței culturii Coțofeni, existente din Epoca Bronzului), pe un fost con vulcanic, unde înainte exista o așezare dacică. Ca orice monument istoric, și Cetatea Devei ascunde multe întâmplări de seamă: de exemplu, de mai multe ori zidurile cetății au fost asediate, inclusiv în timpul celebrei răscoale a lui Horia, Cloșca și Crișan, în urma căreia a rămas în ruină 150 de ani, până când împăratul Austriei a decis să o renoveze.
Cam aceasta a fost mica noastră excursie prin Hunedoara. Ca o concluzie, pot spune că aspectul care m-a impresionat cel mai mult este legătura acestor obiective cu civilizațiile străvechi care au locuit aici. Cu siguranță am vrea să revenim, să vedem și celelalte bogății pe care zona le ascunde pentru turiștii săi!
Lasă un răspuns