Despre viețile scriitorilor Hemingway și Fitzgerald și ipostazele feminității – Recenzie „Supuse sau rebele” de Aurora Liiceanu

De curând am încheiat o carte pe care am citit-o destul de rapid, scrisă de Aurora Liiceanu, „Supuse sau rebele”. Este și usor de citit, și interesantă, mai ales pentru cei pasionați de viețile, aspirațiile și tragediile scriitorilor. În ultima vreme am cultivat și eu această pasiune și îmi place să nu-i mai privesc „școlărește”, ca niște minți înalte ce au scris capodopere și au rămas în istorie; îmi reamintesc, astfel, că și scriitorii au fost și sunt tot oameni, că celebritatea n-a venit una-două, că ei și-au dorit să ajungă renumiți și au muncit în direcția asta sau au încercat să profite de anumite oportunități – fiecare în felul său.

Revenind la cartea de față, Aurora Liiceanu compară mai puțin viețile a doi scriitori renumiți, cât mai mult pe cele ale femeilor care le-au fost alături. Vorbim de scriitori care au trăit în aceeasi perioadă, care chiar s-au cunoscut și umblau în aceleași cercuri literare: Ernest Hemingway și Scott Fitzgerald. Iar cartea este mai degrabă o lecție despre ce înseamnă să fii femeie, despre toate ipostazele feminității, concretizate în două reprezentante: prima soție a lui Hemingway, Hadley, și prima soție a lui Scott, Zelda. Sunt două ipostaze atât de diferite, aproape complementare, despre ce înseamnă să fii femeie și ce aspirații diferite poți avea din această postură.

Dar să începem cu poveștile acestor vieți.

Hadley și Ernest Hemingway – ea, o romantică familistă, el călătorul și scriitorul neliniștit

Hadley era mai mare cu 8 ani decât Hemingway, iar el s-a îndrăgostit de tânăr de farmecul ei, în condițiile în care ea, fată de provincie, n-avusese nicio legătură cu alt bărbat până la 28 de ani. Iată ce ne spune autoarea:

Lipsa de experienta a facut-o sa confunde delicatetea si amabilitatea unui barbat cu iubirea – si de aici multe ganduri si spaime. Inutile, de altfel. Se amagise, influentata de viata plina a colegelor ei si, evident, din cauza propriilor frustrari.

La început, dragostea pare să fie mare, urmează apoi momentul căsătoriei și, inevitabil, căsnicia. Exact lucrurile care-o făceau pe Hadley să se simtă împlinită: era femeia pentru care propria gospodărie, bărbatul și copiii reprezentau tot ce avea nevoie pentru a fi fericită. Lui Ernest, pe de altă parte, nu-i era suficientă dragostea pentru cămin și pentru soția lui. El voia să se afirme prin scris, să călătorească și, mai mult decât toate, să devină celebru prin asta.

Pentru neveste exista un spațiu aparte, iar ea nu era nici scriitoare, nici pictoriță, nici jurnalistă, era doar nevastă. Adică nimic. I-ar fi plăcut să nu existe această separare, dar era conștientă de rostul ei. […] Când s-a despărțit de Ernest, când căsătoria lor a eșuat, ea, după părerea Paulei McLain, a fost trădată de prietenii lui Ernest. Nu mai era importantă. Ca și cum exista doar prin el, iar în afara lui era nimeni. […] A fi soție de artist nu însemna decât că ești un accesoriu necesar soțului și ea știa foarte bine lucrul acesta.

El, barbatul dorit, voia sa scrie, sa se afirme, avea un orgoliu latent, dar intens, care-l facea sa munceasca, sa scrie. Nu lasa deloc sa se vada ca ar fi ceva mai important pentru el ca scrisul si pentru a-si realiza acest vis voia sa calatoreasca, crezand ca prin aventura catre necunoscut si umblat in lume se va putea defini pe sine si va sti despre ce sa scrie.

Chiar si Hadley realiza ca fara scris el innebuneste, ca scrisul era pentru el ca un drog. Un drog care nu era ea.

În cele din urmă, are loc un incident dezastruos pentru Ernest; Hadley îi pierde manuscrisele la care lucrase câțiva ani:

Oare ea realiza importanta manuscriselor? Oare ea isi dadea seama ca ceea ce se pierduse erau trei ani de zbucium de idei, de ganduri, de proiecte si munca? Gertrude Stein incercase, cand aflase de pierderea manuscriselor, sa-l calmeze pe Ernest. L-a incurajat, spunandu-i ca poate sa ia partea buna a lucrurilor. Sa priveasca spre trecut, s-o ia de la zero si sa faca ceva cu totul nou, sa scrie ca si cum ar fi scris acum, folosind trecutul din mintea lui, nu din foile de hartie pierdute.

În cele din urmă, diferențele de perspectivă de la începutul relației, ce păreau nesemnificative în contextul procesului de îndrăgostire, par să devină niște obstacole de netrecut cu timpul. Pe măsură ce Ernest capătă faima la care visase, se îndepărtează încet, dar sigur, de Hadley, care devine prea dependentă de bărbatul iubit și de ideea de familie. Cu toate acestea, Ernest insistă să nu-și facă probleme, în ciuda inferiorității și a neliniștii pe care Hadley le simte.

Multumirea ei este cariera lui. […] El o asigura ca naturaletea ei, faptul ca nu avea fite si nici nu era teatrala, ca nu era complicata, ca era autentica si superioara acelor femei, ca nu intra in mocirla vietii mondene placeau mult altora si ca el aprecia enorm felul ei de a fi si de a se purta. Ba chiar ca o vedea frumoasa si buna.

Apariția unei noi iubiri în viața lui Hemingway

În acest context apare și o nouă inspită, o femeie din acea „lume bună”, cochetă, care nu doar că îi atrage atenția lui Ernest, dar se și împrietenește cu Hadley, rezultând în timp scurt un triunghi amoros. De această dată, Ernest nu se poate hotărî între femeia pe care o iubește de ani de zile și femeia de care se îndrăgostește într-un timp relativ scurt:

Ernest se schimbase, lumea in care traia, celebritatea care-i facea cu ochiul, deliciile acestei celebritati, pofta lui de faima si de bani, de trai liber nu se mai potriveau cu neschimbata si neschimbatoarea Hadley. […] El le voia pe amandoua. Ii trebuia curaj. Dar cum? Pe Hadley o iubea, o stia, de Pauline era indragostit. Iubirea se face, indragostirea vine parca din senin, cand nici nu te astepti, dar este intensa, violenta […]

Am fost uimită apoi să descopăr că dragostea lui Ernest nu era neapărat pură și că, până la urmă, tot propria persoană era în prim plan, alături de nevoia de realizare profesională și socială:

Lansarea carierei lui Ernest s-a datorat mult averii familiei Paulinei. Unii considera ca Hemingway a fost sedus de banii ei, care ar fi contribuit mult la decizia lui de a se casatori cu ea.

Pauline era naivă și inocentă cu bărbații. Hemingway a sedus-o. După căsătorie, Hemingway a fost ajutat atât moral, cât și financiar de familia ei, mai ales de unchiul Gus. Lansarea carierei lui Ernest s-a datorat mult averii familiei Paulinei.

Iată ce mărturisește Hadley din postura femeii înșelate:

Eu puteam sa-l iubesc la nebunie, sa ma straduiesc din rasputeri sa-l inteleg si sa-l sprijin, dar nu puteam fi o privire proaspata si un zambet proaspat dupa cinci ani. Nu puteam fi noua.

– Hadley Richardson

Cartea îmbină poveștile din viețile scriitorilor cu câteva citate despre dragoste și efectele ei asupra oamenilor din punct de vedere psihologic:

Nu fusese si Hadley locuita mental de Ernest si el de ea la inceputul relatiei lor? Chiar daca nu erau fizic impreuna, nu erau ei mereu unul in mintea celuilalt, nu isi scriau sute de scrisori? Mai spune Ortega y Gasset ca aceasta “favoare atentionala nu are inca nimic de-a face cu iubirea, ci este o situatie premergatoare ei. Fara fixarea prealabila, fenomenul amoros nu are loc”.

Mai târziu aflăm și ce se întâmplă cu Pauline, cu toate că nu face parte din comparația centrală a cărții. Cu toate acestea, se observă cât de diferit privește și ea lumea și postura de a fi femeie față de cum o face Hadley:

Pauline era răsfățată și centrată pe sine, ca și Hemingway. Ea a renunțat la carieră și la rolul de mamă atunci când a decis, după doar două-trei luni de la nasșterea primului lor copil, să-l însoțească pe Ernest în călătoriile lui de vânătoare. Și-a neglijat copiii pentru a merge cu Hemingway la safari în Africa, la vânătoare în diferite părți ale lumii și în excursii în care el își satisfăcea pasiunile.

Zelda și Scott Fitzgerald – „rău cu rău, dar mai rău fără rău”

Povestea de dragoste dintre Zelda și Scott Fitzgerald începe când amândoi erau foarte tineri și este deosebită prin faptul că Zelda ajunge să fie porția de inspirație pentru personajele feminine din romanele lui Scott. Scott se îndrăgostește rapid de frumusețea ei (obișnuia să atragă atenția multor bărbați) și o curtează vreme îndelungată:

Acesta afla de la mama Zeldei ca Zelda este dominatoare, capricioasa, insuportabila daca nu i se indeplinesc dorintele, o pasare rara, rasfatata si dificil de stapanit, dar acest lucru nu-l face sa renunte la ea. Scott era inregimentat ca locotenent intr-o unitate in apropiere de Montgomery. O cauta zilnic pe Zelda la telefon, iar in zilele libere venea la Montgomery s-o intalneasca. Ii vorbea despre aspiratiile lui de a deveni un scriitor celebru […]

Scott ii trimitea scrisori pline de disperare. O ruga sa-i scrie, sa-i confirme legatura lor si intensitatea sentimentelor ei. Ajungeau la el zvonuri despre aventurile Zeldei si socializarea ei asidua.

Însă un lucru îl aveau amândoi în comun: ambii își doreau atenție, faimă, bani și să aibă niște vieți care să nu se piardă în anonimat.

Zelda a marturisit ca increderea ei in Scott ca scriitor a aparut dupa ce i-a citit prima carte, cea care va aduce dupa sine casatoria lor. Zelda marturisea si ca ea nu-si dorea siguranta sociala, ci faima, isi dorea sa iasa din anonimatul cotidian, din banalitatea cotidiana. Isi dorea ceva exceptional. In ciuda saraciei lui Scott si a faptului ca nu reprezenta o partida avantajoasa, Zelda se simtea atrasa de el.

Vorbim deja de un alt model de femeie, ce se opune celui reprezentat de Hadley, adică femeia familistă. Vorbim, de fapt, de un alt curent, descris în cuvintele de mai jos, în care Zelda se încadrează perfect:

Inainte de a o cunoaste pe Zelda, Scott era atras de noul tip de femeie. Si copilaroasa, si fatala. Razgaiata, disponibila, in functie de propriile ei placeri si dorinte, distanta si accesibila, versatila. Scott o numeste flapper.

Relația lor ajunge în scurt timp să fie una „toxică”, cum ar fi definită în ziua de astăzi, în care nu puteau renunța unul la celălalt, în ciuda greșelilor repetate sau a flirtului cu persoane de sex opus.

A fost o relatie de iubire, de co-dependenta, dupa cum reiese din aceasta analiza. O relatie care i-a distrus pe amandoi.

In 1921, dupa ce s-au casatorit, Scott a afirmat: Intr-adevar, m-am casatorit cu eroina romanelor mele. “Flapper” era noul tip de femeie, un nou tip, rasarit si neinfricat, pe care l-a vazut in Zelda, care a fost construit si pe care biografii pretend ca Zelda l-a jucat pentru Scott pentru ca el s-o faca sa devina personaj literar. Asta insa pana la un moment dat, cand Zelda a vrut sa fie ea, nu ceva creat de Scott.

Bogați, dar nefericiți. Un fel de „Cei frumoși și blestemați”

Subtitlul pornește tocmai de la un roman celebru al lui Fitzgerald, mai mult ca sigur inspirat din viețile lor. În scurt timp, Scott își îndeplinește visul. America acelor vremuri reușea să facă mari vedete din scriitorii, care, prin romanul potrivit, puteau deveni bogați și căpăta o faimă uriașă. Abia la îndeplinirea acestui vis se vede caracterul și tăria unei persoane, iar cuplul emblematic ajunge să fie schimbat de noile condiții de trai.

Cand a aflat ca i se va publica primul roman, Scott a inceput sa alerge in sus si in jos pe strada principala unde locuia familia lui, oprind traficul ca sa spuna soferilor ca i se va publica romanul la New York.

Bogatii stiu cum sa se distreze, dar nu stiu sa fie fericiti. – Henrik Ibsen

Tineretea lui Scott si a Zeldei era un motiv ce justifica purtarea lor nesabuita, care-i uimea si-i soca pe cei care-i vedeau. Au devenit celebri peste noapte, dupa prima lui carte. Peste noapte au devenit celebri si pentru faptul ca banii i-au smintit.

Scott umbla cu buzunarele burdusite de bani, in bancnote mari, la vedere, si isi aprindeau amandoi tigarile cu bancnote de 5 dolari. Se purtau ca si cand gasisera o comoara infinit de mare. […] Extravaganta lor nu putea fi stapanita, dimpotriva, fiind consecinta complexelor sociale ale lui Scott si a provincialismului, temperamentului si superficialitatii Zeldei.

Nu doar că se bucură de nou stil de viață extravagant, însă acesta adâncește dramele și problemele deja existente în fiecare și, mai ales, în interacțiunea dintre cei doi:

Certurile dintre ei erau continue. Zelda pleca noaptea, lua un tren si nimeni nu stia ce vrea sa faca. Scott alerga dupa ea, fara bani, fara bilet de tren, iar Zelda nu voia deloc sa-i dea bani. […] Partea proasta este ca Fitzgerald este total acparat de personalitatea Zeldei… dintre ei doi ea era cea puternica. […] Ea a fost modelul tuturor personajelor feminine din cartile lui.

Scott se inspira din jurnalele Zeldei?!

În tot acest context, drama Zeldei ca femeie nu e asemănătoare cu cea a lui Hadley. Dimpotrivă, ea se adaptase cu bucurie la stilul de viață luxos și extravagant, iubindu-l din plin. Era, oarecum, dependentă de admirația celorlalți. Drama ei se desprinde din faptul că ajunge să trăiască în umbra soțului ei, că ea nu are o pasiune a ei pe care să o exploateze și care s-o facă să se simtă utilă.

Nu vreau sa fiu nota de subsol a vietii unui barbat. – Martha Gellhorn

Ea încearcă să își reia pasiunea din copilărie, de a fi balerină și, în culise, își cultivă în paralel cu Fitzgerald darul de a scrie. Totuși, Scott nu o încurajează să se afirme în plan literar, cu toate că la despărțirea lor, ea însăși mărturisește că nu doar propria personalitate i-a servit acestuia drept inspirație, ci inclusiv notițele din jurnalul său.

Faptul că Zelda scria, că avea un jurnal și notițe și că Scott se inspira din gândurile, ideile, scrisul și chiar comportamentul ei nu era un secret. Zelda trecea la început ușor peste lucrul acesta.

Jonathan Keats […] ii aduce 3 acuzatii lui Scott: prima se refera la egoismul si lasitatea lui. El a prevenit-o pe Zelda sa nu scrie pentru a-si proteja propria opera. Scott era las si foarte gelos. […] A doua acuzatie se refera la incapacitatea lui Scott de a distinge intre rolul lui de sot al Zeldei si cel de scriitor. A treia acuzatie se refera la faptul ca a folosit-o mult pe Zelda ca sursa de inspiratie, incat personajele din romanele sale nu sunt in mod onest creatia lui.

Zelda scrie: …am recunoscut o parte din vechiul meu jurnal care, in mod misterioso, mi-a disparut la scurta vreme dupa casatorie si, de asemenea, bucati din scrisori, ce mi se par familiare. De fapt, Domnul Fitzgerald – cred ca asa isi scrie el numele – pare sa creada ca plagiatul incepe acasa.

Problemele de personalitate și bipolaritate ale Zeldei erau greu de încadrat, zbătându-se între două ipoteze: răsfățul și iubirea pentru viața extravagantă, pe de-o parte, și problemele mintale ce trebuiau tratate, pe de altă parte. În cele din urmă, a doua perspectivă a câștigat, aceasta ajungând să se interneze și să se despartă de Scott.

O femeie care voia sa fie independenta, al carei comportament sfida valorile si normele sociale ale epocii, misoginismul endemic al timpului in care a trait, toate acestea au facut ca Zelda sa fie considerata bolnava mintal.

Chiar daca ai fugi cu alta femeie si m-ai lasa sa mor de foame… tot te-as mai dori, stiu asta…, ii scrie Zelda.

În concluzie, despre iluzia celebrității, despre valorile tradiționale și ce înseamnă a fi femeie

Cartea scrisă de Aurora Liiceanu, pe lângă informațiile spumoase despre viețile scriitorilor, surprinde într-un mod interesant, care dă de gândit cititorului, diverse aspecte ale vieții de femeie. Și, așa cum a fost citat spre final următorul aspect, este clar că întotdeauna vor exista pasiuni sau aspirații considerate de societate a fi permise unui bărbat mai mult decât unei femei:

A rămas frecvent citat reproșul lui Hemingway din postura lui de soț: Ești jurnalistă de război sau soție în patul meu? […] Se pare că nicio femeie nu și-ar întreba bărbatul ce este el, jurnalist de război sau soț în patul ei. Niciun bărbat nu consideră că o femeie e mai femeie pentru că are o carieră de succes, spune Hanif Kureishi.

Pe lângă aceste versiuni ale feminității, mi-a plăcut să văd în această analiză și o altă perspectivă asupra vieții de scriitor. Vorbim, pe de-o parte, despre neliniștea cauzată de dorința de afirmare prin scris; paradoxal, când scriitorii obțin acea celebritate, neliniștitile lor devin și mai mari. Problemele care existau se acutizează. Nevoia de mai mult continuă să apară.

Hemingway nu mai este mulțumit de femeia cuminte de lângă el, vrea să exploreze lumea, iar certurile din cuplul Fitzgerald ajung să escaladeze. Problemele de personalitate ale Zeldei se acutizează și ele cu trecerea anilor. Singura mai puțin afectată de aceste miraje este chiar Hadley, care doar suferă din cauza ispitelor prin care trece bărbatul iubit. Însă apoi se recăsătorește și reusește să aibă viața liniștită la care visa. Poate chiar o viață mai fericită decât a celorlalte 3 personaje – cine știe?

Asta denotă, ca întotdeauna, un fapt generic știut: faptul că acele căutări ale omului, oricât de talentat ar fi, nu pot fi împlinite de lumea trecătoare, nici de bogățiile, luxul, admirația și celebritatea oferite de ceilalți. Arta și scrisul se transformă atât în salvarea din calea acestor neliniști, rămănând și promotorul lor, prin faptul că îi urcă pe un piedestal. Este ceva mai mult, ceva din altă lume ce trebuie căutat și pe care, să sperăm că, până la urmă, l-au și găsit.