Despre iadul comunist, despre puterea credinței și o poveste de dragoste: „Temă pentru acasă” de Nicolae Dabija

În general am crezut că cele mai reușite cărți și romane sunt cele care prezintă mai multe firuri narative, în care acțiunea la nivel micro se împletește în mod natural cu narațiunea la nivel macro. Iar romanul Temă pentru acasă reușește să îmbine cu succes cele două planuri, aducând în fața cititorului o poveste superbă de dragoste, genul acela de dragoste care îmbie la sacrificiu pentru persoana iubită; și, nu în ultimul rând, reînvie condițiile vitrege ale unor timpuri nu demult apuse, supuse unor schimbări politice și sociale care au afectat o mulțime de vieți și idealuri – vorbim de sistemul comunist din Basarabia.

Eu mi-am dorit să pătrund în universul conturat de autor de câțiva ani buni și abia acum am avut ocazia s-o fac. Nu mică mi-a fost mirarea să citesc la începutul cărții câteva rânduri care spuneau că autorul ar fi văzut cartea ca prin vis, într-un moment în care era inconștient din pricina unui accident. El a declarat că această creație nu este neapărat a lui, că el a fost doar instrumentul prin care povestea a fost adusă la viață, ajungând în mâinile a peste o sută de mii de cititori.

Conflictul de la care pornește romanul Temă pentru acasă de Nicolae Dabija

Veți vedea și alte descrieri ale cărții, care o prezintă ca o poveste de dragoste dintre profesorul de limba română, Mihai Ulmu, și una din elevele sale, Maria Răzeșu, un personaj excepțional, care face sacrificii enorme, mânată de iubirea pe care o simțea pentru el. Momentul declanșator al acțiunii este acela când Mihai Ulmu urcă portretul lui Mihai Eminescu în locul portretului lui Stalin, în sala de clasă a elevilor de liceu la care preda, de față cu aceștia.

Bineînțeles, cu puțină cunoaștere a istoriei, se știe că acest gest a fost considerat o crimă în sine, Mihai fiind considerat dușman al poporului, așa că acesta lasă o ultimă temă copiilor înainte de a fi arestat. Momentul este unul de o mare finețe, fiindcă naratorul nu lasă impresia că nu va mai exista o data viitoare, dar în același timp, știi că data viitoare nu va fi prea curând:

– A fi om în viață e o artă sau un destin? Pentru când ne vedem data viitoare, pregătiți această temă.

Nu le spuse nici „La revedere”, nici „Pe curând”, îi cuprinse cu privirea…

În urma arestării lui Mihai Ulmu, tânăra Maria – care-l iubea în secret – pornește pe urmele lui, depășind orice obstacol – nu doar geografic, ci și al sistemului în care se desfășoară acțiunea. Aceasta este primul moment definitoriu, ce arată curajul și determinarea unui personaj care nu se lasă tras înapoi de fricile care ar putea apărea oricui în minte!

Romanul are o sensibilitate aparte, care ascunde în fiecare frază o operă de artă în sine, am putea spune. Ficțiunea, însă, este bazată pe o realitate dură, prin care au trecut sute de mii de basarabeni deportați și torturați de sistemul comunist-stalinist – iar asta îi oferă o dimensiune umană deosebită.

Așa cum am început să creez aceste recenzii, am selectat câteva citate care mi s-au părut grăitoare, despre mai multe aspecte ale cărții, pe care le voi împărtăși cu voi, mai jos:

Despre ororile și erorile de gândire ale sistemului comunist

Cred că cele mai marcante pasaje ale cărții sunt cele despre sistemul de gândire al comuniștilor, care sancționa cu avânt credința, dragostea și gândirea liberă. Practic, acestea constituie baza conflicteolor ce apar pe parcursul cărții. Iată ce dialog surprindem între doi deținuți eliberați la finalul cărții, când regimul comunist cade (cel care răspunde este însuși Mihai Ulmu):

– Ești, probabil, dintre criminalii pe care i-a eliberat Stalin după ce-a murit.

– …

– Ce crimă ai făcut?

– Am iubit o femeie cel mai mult pe lumea asta, niște oameni și niște cărți.

– Pentru că iubești pe cineva nu se dau ani de pușcărie. Pentru asta se împușă. De ce nu te-au împușcat?

– S-au scumpit la gloanțe. Erau mai puține decât oamenii care trebuiau împușcați.

Absurditatea acestei gândiri, îndepărtate de Dumnezeu, în care omul se vrea deasupra Acestuia, apare de mai multe ori pe parcursul cărții. Pe mine, una, mă lăsa cumva fără cuvinte, dar în același timp, știam că acele principii de viață chiar s-au perpetuat într-un mod amețitor ani de zile, căpătând un număr uimitor de simpatizanți – oameni care ar fi făcut orice pentru orgoliul lor, pentru un renume, lăsând în urmă orice strop de moralitate:

Dacă Dumnezeu refuză în următoarele luni, până la congresul ordinar al partidului, să se înscrie în partidul comunist, el va fi lichidat. Pentru că, amice, cum poți fi stăpânul lumii când Dumnezeu stă deasupra ta? E logic, nu?! El trebuie anihilat și cât mai curând, pentru a putea crea o lume nouă, în care toți oamenii vor fi fericiți, afară de alde noi, care refuză să fie în rând cu ceilalți. Ușa raiului va fi deschisă cu vârful baionetei pentru clasa muncitoare și conducătorii ei.

Minele de cărbuni de la Peciora și Vorkuta, minereul de fier din Norilsk, uraniul, aurul și cositorul de la Kolama trebuie exploatate și milioane de deținuț, care alcătuiesc cea mai ieftină mănâ de lucru din lume – o zi de muncă pentru o felie de pâine -, vor munci în brânci zi și noapte ca să extragă din subteran aceste bogății și nestemate.

Șeful penitenciarului le cuvântase, visător, în una dintre dimineți, deținuților, înainte ca aceștia să pornească la muncă:

– Nădăjduiesc să vă schimb mentalitățile într-atât, încât să ajungeți într-o zi să nu vă străjuiască nimeni și nici unul dintre voi să nu-și ia catrafusele. Dar până veți avea această conștiință mai este mult, bă, dobitoacelor!

Așa se adresează el savanților, scriitorilor, preoților, artiștilor din subordinea sa, atenționându-i:

– Și vârâți-vă în cap, n-o să puteți fugi de mine nicăieri. Eu sunt pretutindeni.

După momentul celei de-a doua evadări a lui Mihai, putem observa mai multe despre logica unui sistem otrăvit:

– Deținut M1-315, fost Mihai Ulmu, fost cetățean, fost-fost-fost… pentru tentative repetată de evadare, pentru […], pentru omisiune de denunț (nu te-ai autodenunțat că aveai de gând să evadezi), pentru difuzare de zvonuri, pentru agitare de spirite și altele ai fost condamnat la mai multe termene de detenție care, adunate toate împreună, însumează 240 de ani, 8 luni, 3 săptămâni, 2 zile, 8 ore și 30 de minute.

Morala și cinstea sunt prejudecăți burgheze.

Iată câteva cuvinte despre povestea unui gardian din personalul din lagărele din Siberia:

Kudreavțev visase în tinerețe să se facă preot. Dar biserica din sătucul lor avea unul. Abia după moartea acestuia putea râvni să-i ia locul. Iar acela era încă tânăr. Și atunci n-a mai avut răbdare și într-o zi și-a descărcat revolverul în el, tocmai când oficia: acesta s-a prăbușit peste psaltirea deschisă, stropind-o cu sânge. Vestea despre curajul unui adolescent care trăsese într-un preot îngenuncheat în altar ajunsese la Lenin. Cel puțin așa povestește Kudreavțev. Și Lenin ar fi spus: căutați-l și dați-i un post, revoluția are nevoie de oameni cinstiți ca el. Așa a început cariera lui strălucită.

Despre cum adevărata iubire predispune la sacrificiu

Veți observa pe parcursul cărții cum se înfiripă dragostea între Mihai și Maria, aceștia reușind să evadeze și să trăiască o poveste de dragoste pură, superbă, ca și cum s-ar fi căutat dintotdeauna. Cred că este una din puținele cărți din care reiese cel mai firesc mitul androginului. Timp de șapte zile, munții, râurile, plantele, cerul, stelele nopții se împletesc cu sentimentele resimțite de ei, aceștia ajungând să trăiască raiul pe pământ, în mijlocul căutărilor și a vacarmului din partea gărzilor din închisori.

Până la urmă, aceștia sunt prinși, însă din dragostea lor rezultă o nouă viață, pentru care Maria ajunge să se sacrifice pentru a doua oară pe parcursul cărții.

Dacă iubești sau nu?! E ca și cum ți-ar fi indiferent dacă trăiești sau nu. Când iubește, omul devine ceilalți sau celălalt, și abia atunci este puternic cu adevărat. Alături de iubire, dintre toate harurile dumnezeiești, Apostolul Pavel punea răbdarea. Să avem răbdare să ne iubim semenii, chiar pe cei care o merită mai puțin.

Dragostea și iubirea pentru familie și partener apar ca salvări în fața închisorii fizice și a muncilor dure la care deținuții sunt supuși:

Cât de puțin îi trebuie unui om pentru a fi fericit, se gândește Mihai. Câteodată acesta nu are nevoie decât de un alt om și întreg universul e întruchipat de acel celălalt.

De asemenea, un aspect care m-a făcut să apreciez și mai mult acest roman este acela că Nicolae Dabija începe fiecare capitol cu un citat grăitor spus de diverse persoane din istorie, cuvinte pline de semnificație, ale unor scriitori celebri sau sfinți. O să adaug câteva și aici:

Bogăția, gloria și puterea sunt fum! Neant! Bogatul găsește pe unul și mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul și mai puternic… doar dragostea ne face egali cu zeii.

Henryk Sienkiewicz

În cele din urmă, copilul care rezultă din iubirea dintre Mihai și Maria ajunge să se nască în libertate, eveniment mai mult simbolic în concepția personajelor cărții:

Privind ca acaparat de o vrajă în focul cu flacără tot mai înaltă, rosti încet, adresându-se parcă mai mult jăraticului cuprins de văpaie:

– E copilul nostru, Maria. E pruncul meu și al tău. El s-a născut liber. E om liber, născut dintr-o mama liberă și un tata liber.

Să dorești totul și să nu vrei nimic…

Trebuie să mărturisesc că pe alocuri povestea care se desfășoară poate fi acuzată că ar fi ușor utopică sau cumva desprinsă din basme, iar pentru cei mai sceptici din fire, este greu de imaginat că ar putea avea loc în acest fel firul acțiunii – fie că te gândești la momentele de evadare ale protagoniștilor, fie la povestea de dragoste cumva ruptă de această lume. Este greu de crezut că în mijlocul umilințelor din închisoare și a condițiilor inumane, un deținut poate sta cu zâmbetul pe buze, încă purtând în inimă dragostea pentru persoana iubită, o dragoste care să te facă să plutești deasupra celor lumești.

Însă dacă te gândești la scopul cărții, care e foarte ușor de intuit – acela de a găsi speranță, credință și iubire în cele mai groaznice timpuri și condiții – atunci toate aceste utopii capătă mult mai mult sens. Iar autorul este de admirat fiindcă reușește să găsească substanță în orice gest mic și reușește ca, în mijlocul oricărei amenințări, să găsească o cale de salvare. Și-mi imaginez ca scriitor că nu e ușor să prezinți o perspectivă cumva nihilistă asupra vieții, dar în același timp, să găsești răspunsul la orice întrebare sau situație care pare fără scăpare.

Doi oameni care se iubesc corectează ceea ce este nedesăvârșit în creația lui Dumnezeu. În acea femeie ai căutat perfecțiunea dintâi, pe care a pus-o Cel de Sus în fiecare dintre oameni. Și ai găsit-o.

Despre Dumnezeu și lumina credinței în mijlocul întunericului

În anii care trec, ani în care zilele se repetă la infinit în închisoare, în cele mai inumane condiții, pe lângă dragoste, autorul mai oferă o nouă alternativă de salvare, și anume: credința. Dar nu orice credință, declarată și cumva superficială, ci credința stăruitoare, trăită din toată ființa, dincolo de condițiile groaznice, de frig, foamete, tortură sau apropierea morții.

Așa că Nicolae Dabija găsește o cale de a introduce o rază de lumina în cele mai adânci și tenebroase locuri în care se află personajele, acolo unde un om normal nu ar întrezări nicio urmă de scăpare. Și face acest lucru cu gândul la Dumnezeu, la credință și la puterea fiecăruia de a-și depăși condițiile umilitoare de trai.

“Oamenii nu sunt pedepsiți pentru păcatele lor, ci de către ele.”

Elbert Hubbard

“Dacă nu este Dumnezeu, totul este permis.”

Fiodor Dostoievski

Am un consătean. Merg pe stradă. Merge și el. Mă opresc la fântână. Se oprește și el. Deschid poarta cârciumii. Intră ca un câine după mine. […] cunosc ce vrea: să-l ascult. După asta știu că mă va lăsa în pace. Numai că, imediat, va trebui să caut eu pe cineva, pe altcineva, căruia să-i pot transmite povara cuvintelor. Și pe care să-l însoțesc la fel, până i se va face lehamite de mine și mă va asculta. Ca acela să găsească, la rându-i, alt confident. Aceasta e traiectoria păcatului, care nici măcar nu e al tău, dar care-ți aparține în măsura în care-l cunoști. Consăteanul meu? E un om fără vină. Cele pe care vrea să le transmită sunt păcatele altcuiva. Ale unei persoane care nu putuse să moară până nu s-a făcut ascultată de cineva. […] Consăteanului i s-a făcut milă și, văzându-l cum se căznește să-și dea sufletul și nu poate, a preluat greutatea mărturisirii asupra sa. Acum se chinuie el. Iar eu?! Mie îmi ajung păcatele mele, de ce să mă mai încarc și cu ale altora, Doamne iartă-mă!

Nu pune întrebări care n-au răspuns.

Nu da sfaturi când nu ți se cer.

Gândește cu sufletul, simte cu creierul.

Chiar când cuvintele se împing unele în altele, fă-le să mai aștepte.

Era experiența căpătată în lagărul de la Zarianka, de care mai ținea cont.

Iată ce sentimente îl trec pe Mihai Ulmu când scapă din lagărul care îi marcase ultimii ani ai existenței:

Avea un sentiment straniu, ca și cum ar fi fost alcătuit din doi oameni, nedespărțiți, dintre care unul mai e prizonier cu cătușe la mâini și la picioare, iar celălalt, omul liber, e supraveghetorul acestuia.

Dar este oare acest celălalt om liber cu adevărat, de vreme ce este obligat să-l mai însoțească mereu, pretutindeni, pe cel dintâi?!

Aceste două persoane trăiau în el, tot mai greu de suportat. Frigul rămăsese pentru totdeauna acolo, departe, în acele locuri în care-și lăsase și o parte din viața sa. Și deși soarele frigea din înalt, lui Mihai Ulmu, dintr-odată, i se făcu frig. Nu crezu niciodată că o porțiune din frigul de la Zarianka s-a aciuat în el, în sufletul lui, pe care va trebui să-l mai poarte cu dânsul.

Poate, vreodată, voi fi bucuros de tot ce mi se întâmplă și voi putea și eu să uit ce vreau să uit și o să țin minte numai ceea ce voi dori să țin minte.

Erau liberi și încercau cu toții o senzație ciudată: să nu aibă pe cineva cu pușca în spate, alături, care să le ordone ce să facă, încotro să meargă, cum să stea. Se bucurau de toate sau încercau să se bucure: de lumina soarelui, de vânt, de arbori, de iarbă, de nori, de cer, de înghesuială, de semeni, de cuvinte, de tot ce vedeau, auzeau și simțeau, după ani de detenție și izolare de restul lumii, bucurându-se, cu toții, odată și fiecare în parte, de cel mai sfânt, cel mai nobil și cel mai de preț lucru din lume: libertatea. Libertatea lor și a celorlalți.

Când au rămas doar ei doi, Mihai i-a spus fiului său:

– Eu credeam că suferințele mari te dezgustă de viață. Dar ele te fac s-o iubești și mai mult.

“Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăști, ci doar să înțelegi.”

Baruch Spinoza

Capacitatea de a găsi un strop de speranță în lagăre

Lucrurile simple ale existenței ajung să constituie o salvare pentru deținuți. Dincolo de povestea de dragoste centrală, autorul introduce și alte povești, pasaje despre viețile celorlalți deținuți. Povești care nu au cum să nu te atingă, de o mare profunzime sufletească:

Asta îl ajută pe Mihai Ulmu în acea iarnă să-și învingă singurătatea din mijlocul mulțimii de deținuți.

Iar atunci când un întemnițat la fel de solitar ca și el îl întrebă tot mai deprimat:

– Viață în afara pușcăriei noastre există oare?!, îi arătă o pasăre trecând peste sârme și îi spuse:

– Uite-o!

Așa că, în cele din urmă, în mijlocul iadului, reies cele mai profunde concluzii despre natura umană, pe care autorul le relevă într-un mod care te pune pe gânduri:

Dacă toate umilințele prin care vei trece nu vor izbuti să te facă om rău, asta va fi marea ta victorie. Puțini oameni pot rezista multă vreme la temperatura răului. Dar numai cei care rezistă, doar aceia rămân oameni. E greu să treci prin atâtea și să rămâi om. Dar omul de asta e om, ca să reziste.

Iuiun era un bătrânel ciudat. El slăbise într-atât încât devenise aproape diafan. Când ieșea la plimbare cu ceilalți deținuți, vântul îl muta dintr-o parte a curții în cealaltă. Vorbea toată ziua cu sine, dar și cu arborii, cu roaba, cu pietrele.

– De ce șușotești întruna?! l-a întrebat odată Mihai.

– Ca să nu uit niște cuvinte.

– Și de ce le spui arborilor, pietrelor, râului? se interesă Mihai.

– Ca să și le amintească, atunci când eu n-oi mai fi.”

Cred că cel mai bun exemplu de credință este personajul numit Părintele Ioan, pe care naratorul ni-l prezintă în felul următor:

Părintele Ioan ieșea din carceră, de fiecare dată, plin de energie și voioșie, iar chipul lui emana o lumină odihnitoare, parcă ar fi fost atins de un inexplicabil proces de întinerire.

– Cum se face, părinte?! Se pare că izolatorul îți priește?

– Acolo îmi încarc bateriile, zicea dânsul. La carceră mă simt ca într-o chilie. În ea parcă nici n-aș mai fi deținut, ci schimnic. Spațiul îngust și singurătatea sunt cele mai prielnice rugăciunii. De multe ori în acea cămăruță rece și umedă am simțit cum Iisus Hristos a coborât ca să se roage cu mine. I-am auzit adesea respirația lângă umărul meu. Acolo și întunericul, și frigul, și tăcerea, și foamea te ocrotesc, te ajută să comunici mai bine cu cerurile. De multe ori am zis: binecuvântată să fii, închisoare! Pentru că tu m-ai ajutat să găsesc drumul cel mai scurt către Atotțiitorul. Pentru că tu m-ai învățat să-mi fie frică de Dumnezeu, și nu de oameni, care cel mult mă pot omorî.

Părintele Ioan Florenski a trecut timp de 25 de ani prin mai multe închisori. Prima a fost Bezbojenka, deschisă special pentru cei care cred în Dumnezeu. Acolo li s-a spus: pe cine-l prindem că se roagă, îl punem la carceră. Iar el se ruga tot timpul. De cum ieșea din carceră, intra înapoi în carceră. Și tot așa, până s-a lichidat Bezbojenka și cei de acolo au fost trecuți în alte închisori.

Iar omul de aceea e om, că n-are putere de a se birui pe sine.

În cele din urmă, ca o concluzie, romanul Temă pentru acasă este unul care poate că atrage printr-o poveste de dragoste deosebită, cumva adolescentină, dar pe parcurs se transformă într-un conglomerat de concluzii despre natura umană, despre supraviețuire și sacrificiu. Dintr-o dragoste aparent copilărească, protagoniștii se maturizează brusc, arătându-și adevăratele capacități de iubire adevărată abia sub presiunile exercitate de schimbările sociale și politice, ajungând să supraviețuiască în cele mai potrivnice condiții – tocmai prin puterea interioară, a iubirii sau a credinței.