Mi-a picat în mână o carte de care habar n-aveam că n-o să vreau să mă mai despart. Pe Cella Serghi o mai citisem prin adolescență, fiindcă cred că orice fată/femeie se poate identifica cumva cu aspectele prezentate de ea în cărțile ei.
Dar Pe firul de păianjen al memoriei este mai mult decât o carte, este un jurnal. Și mai mult decât un jurnal, este o incursiune în timpurile scriitorilor interbelici, o mărturisire a unui stil de viață boem, despre minți luminate, dar cu suflete atât de tulburate, pe de altă parte. Cred că a început să-mi placă și mai mult să citesc astfel de mărturii biografice, în care putem depăși barierele timpurilor, ale evenimentelor istorice și să ne conectăm cu persoane, într-un mod autentic, lipsit de inhibiții sau politețuri ce nu-și au rostul.
O să vă las și câteva pasaje de care nu m-am putut desprinde, câteva citate pe care le-am notat, dar și câteva idei despre ce m-a impresionat pe mine cel mai tare.
CUPRINS
Despre trecerea timpului și scrisul ca salvare
Oricum, fiecare ne conectăm diferit cu fiecare carte și cred că cel mai tare m-a apropiat de ea, o femeie care povestește despre experiențele sale de acum aproape un secol, același sentiment al trecerii ireversibile a timpului:
Îmi dădeam seama că timpul a trecut în defavoarea mea. Ce am realizat, încotro merg, ce am să devin? Mă simțeam prinsă ca într-o pânză de păianjen. Caietul era alături. Vroiam să-i spun ce mă doare, ce mă neliniștește, ce simt. Scriam multe pagini sub forma unor scrisori. A doua zi îmi era rușine de platitudinea lor. Rupeam foile din caiet, le mototoleam, le aruncam, după ce, cu ciudă, le făceam bucățele. De ce nu reușeam? În ce străfunduri stătea adevărul la care voiam să ajung?
Și, de cealaltă parte, dorința de a rămâne, de a se deosebi prin ceva, de a nu dispărea… așa cum dispărem toți până la urmă. Așa că la ea salvarea a fost să scrie o singură carte.
Cred că citatul următor înglobează cel mai bine ce simte un scriitor care vede lumea diferit, care, sensibilizat de nostalgii, amintiri și iluzii neîmplinite, găsește salvarea în imortalitatea oferită de actul scrierii, de cuvintele și imaginile care rămân, care nu se se lasă învins de deșertăciunea timpului:
As vrea sa nu fi trecut degeaba prin viata. Ploaia care cade acum pe streasina, pe geam si pe asfalt si care miroase si rasuna a vara as vrea s-o fixez, sa ramana aici pe foaia asta ca o panza din cele facute sa nu piara, ca sa traiesc si eu cu ea, mereu In fiecare din picaturile ei, si ea prin mine, sa trecem impreuna prin toate vietile care vor urma si sa ramanem vii ca acum, cand ii ascult rostogolirea. Si peste cincizeci-o suta de ani, o fata care nu va dormi si va asculta cum cade ploaia cu alt rasunet pe geam, cu altul pe streasina si altfel pe asfalt, de parca ar fi mai multe ploi deodata si fiecare ar vrea sa se faca ea singura auzita, sa se intrebe cand a mai plouat asa, de ce noapte ii aminteste ploaia asta, de ce parfum, de ce tristete.
Despre parcursul în lumea literară
Cred că tema centrală – și cea mai interesantă pentru mine – este despre cum Cella a ajuns să intre în cercurile literare ale acelor vremuri, cum a cunoscut scriitorii care i-au marcat parcursul către a se transforma dintr-o tânără îndrăgostită, într-o autoare de succes. Toate acestea pornind de la întâlnirea pe care a avut-o la 18 ani cu Camil Petrescu; deși nici ea nu i-a fost lui indiferentă, ghidându-i pașii prin lumea literară și susținând-o de-a lungul vieții, trăirile dintre ei s-au transformat, în definitiv, o iubire neîmplinită. După cum vedem, Camil o și alintă, spunându-i moft, iar cei doi au unele din cele mai profunde schimburi de replici și idei pe parcursul cărții, precum:
– De ce trebuie sa ne invete filozofii cum sa traim, cum sa iubim? intrebam la masa. Ce, filozofia e un speraclu cu care se deschid usile, fara filozofie nu ma pot bucura de o picatura de ploaie care luceste pe o frunza sau imi cade pe nas?!
– N-ai nelinisti, incertitudini? ma intreaba Camil.
– Nelinistile le-am mostenit. Incertitudini? Nu, Slava Domnului! Traiesc intre doua certitudini. M-am nascut si am sa mor.
O iubire care i-a cam guvernat întreaga existență și rămâne întrebarea, dacă nu cumva, poate tocmai datorită acestei neîmpliniri, a ajuns să publice nu doar un roman, ci mult mai multe.
Camil ma privea uneori ca de pe alt taram, alteori parca era gata sa ma imbratiseze. Intr-o clipa ma tachina, incepea sa se joace cu mine, sa ma chinuie si sa ma descompuna ca pe o jucarie, ca sa-mi cunoasca toate rotitele, sa fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimanui. Nici macar nu se teme, nu se apara. E sigur de el, sigur si usor ironic. Sigur si putin trist.
Despre dragostea pentru Camil și iubire. Despre căsătorie și divorț
Adevărul este că viața sentimentală a scriitoarei pare să fi fost destul de tumultoasă, căsătorindu-se din motive financiare cu un inginer, Alfino Seni, și ajungând să dezvolte un soi de afecțiune pentru acesta. Tot la Camil tânjește pe parcursul anilor, deși pare să vrea să renunțe la această pasiune în repetate rânduri. În tot acest context apare și prietenia dintre soțul ei și scriitor, fondată mai degrabă pe interesul lui Camil de a afla aspecte tehnice pentru cărțile la care lucra.
De asemenea, Camil, din cauza unor întâmplări ce l-au marcat (mai mult ca sigur, participarea la război și faptul că a rămas și cu sechele fizice – nu mai auzea bine), prețuia prea mult viața de scriitor și intelectual, pentru a-și întemeia o familie:
Rad toti in jurul mesei. Dar Camil e obosit.
– De ce nu scrii? Am sa-ti aduc un caiet, sa-ti asterni acolo verva. N-o mai risipi.
Pentru Camil, care auzea prost, din ce in se mai prost, atentia la care il obligam, teama de ridicol, cand isi dadea seama ca vorbesc prea tare ca sa ma auda, il exasperau.
– Prefer sa citesc carti bune, decat sa scriu carti proaste.
De fapt, se observă și în operele lui perspectivele extreme asupra condiției femeii: fie adora femeia care îl diviniza pe el, și o transforma într-o zeiță; fie vedea femeia banală, comună, ca toate celelalte, activându-i-se spiritul misogin. Cella îl analizează la rece (bineînțeles, cu experiența femeii ajunse la peste 60 de ani, având în vedere că e născută în 1907 și a publicat acest roman 70 de ani mai târziu) și îi creionează un portret, folosindu-se de scenele care sugerează cel mai mult angoasele și orgoliile scriitorului:
– Eu n-am sa ma insor niciodata.
– Copiii nu te intreaba daca vrei sa te insori sau nu, si nici nu se nasc odata cu primul tipat.
– Sunt situatii care trebuiesc evitate.
A spus cuvintele acelea cu o duritate care m-a inghetat. Subreda mea nadejde s-a destramat. […]
– Camil tocmai pleca, i-am spus lui M. A venit sa ne ia la cinema, dar sunt prea obosita.
– Nu arati bine! Si, ingrijorat, mi-a pus mana pe frunte. Ce te doare?
– Tot.
– Ei, cum tot?
Desi iubirea lor nu se împlinește, Camil îi îndrumă pașii în lumea literară, intuindu-i talentul, în timp ce Cella îi este aproape, ajutându-l în conturarea personajelor din cărțile sale. În cele din urmă, Cella decide să divorțeze, preferând solitudinea actului de a scrie în locul unei iubiri călduțe, confortabile și ca răspuns la dragostea plină de pasiune, care nu avea să se înfăptuiască.
Intamplarea pare de mica importanta, dar poate ca in ziua aceea gandul ca ma voi desparti de sotul meu a incoltit. Fiindca, dincolo de mila mea, cand l-am vazut transpirat, palid, obosit, era tristetea – si de asta imi dadeam seama, cand mergeam alaturi de el -, uimirea de a nu fi avut nicio emotie in clipa cand am aflat c-a sosit. […] Puteam sa ma resemnez, la douazeci si trei de ani, sa duc o viata fara pasiune, fara emotii, langa un om bun si cinstit, numai fiindca era barbatul meu?
Peste ceva timp, când toate foile scrise și nopțile pierdute prind forma unei povești, a unui roman, Cella simte că și-a îndeplinit visul de a lăsa ceva în urma ei, de a lupta cu anii care trec și pe care nu avea puterea să-I oprească. Așa cum am menționat, Camil îi este alături în tot acest proces:
Intr-o zi, fiind cu Camil pe strada, m-am oprit, in panica:
– Ma intorc acasa.
– De ce?
– Ma tem sa nu se intample ceva cu manuscrisul meu. E intr-un singur exemplar, daca ia casa foc? I-am spus portaresei care face curat ca, daca se intampla ceva, sa ia manuscrisul in brate si sa fuga cu el, sa nu se sinchiseasca de nimic altceva. I-am explicat ca nu sunt foi de hartie, ca e un copil, sa-l ia in brate si sa fuga cu el.
Camil n-a ras de mine.
– Bine, du-te acasa. Eu ma duc la banca, sa-ti iau un seif. Sa-l tii acolo pana gasesti dactilografa.
Un burete fermecat a sters intr-o clipa ani de suferinta. Am uitat tot ce am patimit din pricina lui, tot ce pe drept sau pe nedrept i-am imputat. Mi-era iremediabil drag.
Mulți ani mai târziu, după ce războiul lăsase durere în urmă și-și pierduseră prieteni și scriitori apropiați, inclusive pe Mihail Sebastian, jurnalul surprinde un dialog dintre ea și Camil, amândoi resemnați:
Nu stiu cat am umblat si cum a aparut Camil langa mine. Nici unul din noi n-a scos un cuvant.
Am mers mult, am mers alaturi, lipiti unul de altul, ca pe vremuri, cand nu vroiam sa ne despartim si n-aveam curajul sa ne marturisim gandul, n-aveam curajul sa ne oprim.
– Te vindeci vreodata de o mare iubire? ma intrebam. O iubire noua nu vine peste cea care mocneste sub propria ei cenusa si refuza sa moara de tot si nu te lasa sa mori de tot?
In apropierea unui grup de tineri galagiosi, Camil mi-a aratat o fata suie, blonda, cu unduiri de trestie.
– Uite, asa erai tu. Parul tau mirosea a grau copt si a soare.
– Ei sunt generatia de dupa razboi, noi cea dinainte.
– Nu ne despart decat zece ani.
– Ne va desparti totdeauna razboiul.
Despre jurnal și scris
Bineînțeles, cred că unele din cele mai interesante pasaje sunt cele din viața reală a scriitoarei, care ajung să se reflecte în cărțile scrise. Sigur, numele personajelor se schimbă, anumite detalii la fel, dar în acest jurnal mărturisește cum evenimentele ce au marcat-o ajung în cărțile scrise de ea:
– Scriitorii culeg tot felul de amanunte din viata si le combina dupa nevoile personajului imaginar, am spus.
Dar toata ziua aceea, cand Camil a venit la noi ca sa-i arat haina de blana de care avea nevoie pentru eroina romanului, imi venea in minte cu lumina, cu vibratiile si emotiile ei. Ma vedeam invartindu-ma in fata lui, ca un manechin la o expozitie de moda, si-i simteam mana pe umarul meu. […] Romanul avea success si, din rumoarea publica, si croitoreasa isi inchipuia ca eu sunt Doamna T.
Iar pentru cei curioși despre actul creației în sine sau care ați scris sau doriți să scrieți, iată ce spune Cella despre momentul când a renunțat la a trăi, detașându-se de realitatea vieții ei pentru a ajunge de la tânăra îndrăgostită și dezamăgită, care parcă nu-și găsea locul în lumea literară, la acel rol de observator detașat, indiferent, care este capabil să vadă la rece evenimentele și să le trasmită mai departe:
Mi s-ar fi potrivit si mie, altadata, sa spun ca Anais Nin: Sunt mai interesata de fiintele umane decat de scris, mai interesata de dragoste decat de scris, mai interesata sa traiesc decat sa scriu. Sunt mai interesata sa devin o opera de arta decat sa creez una, sunt mai interesanta decat ceea ce scriu.
Dar azi – si acest azi a inceput cand m-am pomenit singura in camera mobilata, in care nimic nu-mi apartinea in afara de caietele si hartiile ce se adunau pe masa – azi as afirma tocmai contrariul. E poate schimbarea pe care, prin acumulari lente, o aduce varsta, dar e, desigur, marea schimbare care s-a produs de la intalnirea mea cu Camil. Aveam si eu altadata mai multa nevoie de dragoste decat de hrana, acum de nimic nu aveam mai multa nevoie decat de liniste si de tot ce ma rupea de lume si m-aduna in fata hartiei able. Ca si Anais Nin, gasesc viata tragica, nu comica, fiindca nu sunt detasata de ea, si tot ceea ce scriu e adevarat, transpus, dar adevarat.”
După ce își vede cartea acceptată, Cella este măcinată de dorința perfecțiunii:
– De ce nu vede un croitor la prima proba toate cusururile costumului, nici la a doua? Abia cand haina e gata apar imperfectiunile. Si atunci ce faci? Inchizi ochii?
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
– Esti prea exigenta, imi spune editorul, la urma urmei e o carte de debut.
– Tocmai acum nu ti se iarta nimic si nici nu trebuie, nu vreau sa mi se ierte.
As fi vrut sa-l rog sa ma duca la tipografie, sa le cer iertare lucratorilor, sa capat indulgenta lor. Poate ca m-ar intelege. Dar cum sa intru in tipografie? Pentru Camil Petrescu, pentru Iorga era usor. Pentru mine totul era – si este si acum – greu, ingrozitor de greu.
Despre sensibilitățile unei femei și poziția în societate
Sunt câteva aspecte din care reiese conflictul interior al Cellei, care ajunge să se vadă nevoită să aleagă între viața domestică, de femeie, supunându-se cerințelor sociale și viața de scriitoare, o viață care-o scoate din anonimat, dar o viață singuratică, cu neîmpliniri în plan amoros. Ea alege asumat cea din urmă poziție:
O scriitoare nu e o femeie care se ocupa de casa si scrie, spune Simone de Beauvoir, ci o femeie a carei existenta intreaga este subordonata scrisului. Aceasta viata merita cel putin cat alta.
Si apoi, nu era vorba sa renunt la un roman, pentru ca sa scriu alte romane. Nu ma interesa o cariera literara, ci o singura carte, asa ca o singura viata, a mea. Vroiam sa fiu libera, dar purtam cu mine spaime si prejudecati mostenite, o nevoie ancestrala de a fi ocrotita si numai M. ma putea ocroti. Dar daca ramaneam cu el, trebuia sa accept, acum dupa ce m-am intors, sa fiu sfioasa, spasita si nu autoarea unei carti, care, cautand sa-si apere eroina, isi injoseste barbatul.
Am decis sa ma despart.
Autorii perioadei interbelice. Iminența și efectele celui de-al Doilea Razboi Mondial. Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și alții
Prietenia dintre Cella și Mihail Sebastian a rezistat ani buni, până la moartea acestuia. Iar dacă vreți să descoperiți scriitorii acelor vremuri prin filtrul experiențelor ei, aveți access direct la frumusețea acestor vieți cumva chinuite nu doar de timpurile istorice, dar și de o prea mare înțelegere a vieții. Despre Sebastian și neîmplinirile lui, pe care le puteți observa în romanele scrise, spune următoarele:
De ce nu a ramas langa nici una din femeile pe care le-a iubit? Ii semana lui Camil. Le doreau linistite, odihnitoare, intelegatoare, cuminti si bune camarade, dar daca erau asa nu-i atrageau, nu le alimentau fantezia, nu le starneau interesul, dorinta, emotia. Amandoi le voiau inaccesibile, elegante, cu nimbul gloriei, cu iradierea pe care o da succesul, dorinta mai multor barbati, si apoi le imputau tocmai ceea ce la inceput ii atragea.
In perioada aceea mi-am pastrat un singur prieten, pe Mihail Sebastian. Il vedeam aproape zilnic. Era obosit si trist. Purta cu decenta o mare suferinta, o nefericita dragoste de care nu vorbea. Numele adevaratei Ann l-am aflat mai tarziu. Dar Accidentul, romanul a carui eroina va fi, nu exista. Si nu stiam ca actrita, pentru care cu ani in urma suferise Camil, cum vorbesc insemnarile din Proiect de roman, pe care le regasim amplificate in Ultima noapte, va ravasi si viata lui Mihail Sebastian.
Despre Ilarie Voronca:
Cateva luni mai tarziu, din pricina ei s-a sinucis. L-a lovit in ceea ce era mai adanc in el: increderea in dragoste, in fericire, intr-o lume fara minciuna. El, care a scris, fiindca a crezut –Dragostea va castiga o lumina noua, chipul femeii va fi oglinda in care se va arata surasul barbatului. Nelinistea, obsesia greselii, teama ca pierzi fiinta iubita, gelozia, adulterul nu vor mai exista – a simtit prabusindu-se totul in clipa cand a vazut in chipul femeii oglinda in care surade un alt barbat.
Despre relația de admirație față de Liviu Rebreanu:
Simt si acum greutatea mainii lui Liviu Rebreanu pe umarul meu:
– Esti un scriitor!
Si daca dupa atatia ani care au trecut si cei care au ramas, m-ar trezi cineva din somn sa ma intrebe care a fost clipa cea mai fericita din viata mea, as spune:
– Cand autorul lui Ion, cu mana pe umarul meu, mi-a spus: esti un scriitor!
Despre reacția lui Camil Petrescu la primul roman publicat de Cella Serghi:
Sunt patruzeci de ani de cand, in noaptea de 24 spre 25 decembrie, in preajma Anului Nou (1937), Camil nota in jurnalul sau (Note zilnice): Am citit, pana acum, la ora 2, romanul scris la masina al Cellei S. E de o bogatie faptica, de o sensibilitate, de o autenticitate care depaseste tot ce asteptam anul acesta de la ea. Dar probabil furios, adauga: E totusi mediocru prin incultura, plin de gafe.”
Primele impresii și senzații odată ce își vede cartea publicată și cititorii adunați în fața ei:
In vitrina librariei Alcalay, luminata a giorno, Panza de paianjen, in multe exemplare! Fotografia mea in prim-plan si lume adunata in fata vitrinei. Printre trecatorii curiosi, ma aflam si eu, ca o cenusareasa. Nu ma recunostea nimeni. Aveam aerul meu de scolarita slaba, dupa examen, cu fata verzuie, nesigura de rezultat, prapadita, obosita, ca dupa urcusul pe treptele pe care ajunsesem de la Busteni la casa Schill.
Despre Hortensia Papadat-Bengescu:
In sfarsit, cand ma asteptam mai putin, a venit. Nu semana cu fotografia pe care o admiram. Nu mai era nici tanara, nici frumoasa, si nu m-a impresionat prin distinctie. Era mai mult decat atat, mai mult decat orice: era vie. Tulburator de vie. Vibranta ca o frunza in adierea vantului, ca o coarda de vioara prea sensibila, prea intinsa, si rosea ca o adolescenta, si-si cauta cuvintele pe care le gasea – paradoxal – parca prea repede, dar fiindca nu o multumeau, se aglomerau si, in cautarea unei nuante cat mai precise, ezita.
După moartea lui Camil și personajele inspirate de el:
S-ar fi recunoscut Camil in Cirus Hotaru? I-ar fi placut personajul? S-ar fi infuriat sau ar fi zambit putin trist, induiosat, dezabuzat? E o intrebare la care nu pot raspunde.
Cand a aparut romanul, murise Camil. Dar cat de viu a ramas in amintirile mele! Cu cata forta traieste in personajele, in opera lui! Si cat de bine stia ca existenta mortii ne obliga sa dam vietii noastre un sens, pe care moartea sa nu i-l poata rapi.”
Ca o concluzie, acest jurnal al Cellei Serghi este o incursiune binevenită în timpuri cu alte arome, în care scriitorii erau altfel apreciați, în care viața era percepută și trăită ca o artă, ca o salvare din fața tumultului interior provocat de vremurile de mari schimbări politice și economice (cel de-al doilea război mondial). Pe de altă parte, este o incursiune în sufletul ei, plin de talent, care căutând absolutul, și-a transformat suferințele și dezamăgirile în scrieri prin care să rămână vie și în generațiile următoare. Parcă, dincolo de cât ne dezvoltăm și creăm din punct de vedere economic sau tehnologic, diversificând distragerile, sufletul rămâne același, cu veșnicele temeri, doruri, dorințe de iubire, paralizie în fața morții și a trecerii timpului.
Ca să închei această recenzie, am să las aici citatul care cred că-l definește cel mai bine, și care va vorbi exact acelor speranțe și idealuri înăbușite din noi toți:
De ce n-am reusit sa scriu ce a urmat? Fiindca n-a urmat nimic! Ei, cum nimic?! Am fost indragostita de el! De ce nu m-a iubit?
– Esti prea tanara! mi-a spus intr-o zi.
Cu cata tristate imi vorbea. Si Camil se induiosea uneori si-mi spunea:
– Ce tanara esti!
– Prea tanara? intrebam.
– Nu, dar altfel. Ceri prea mult de la viata.
– Tot, inseamna prea mult?
O carte superba!