Despre lacomia calatorilor sau cum sa bifezi inca o destinatie pe lista

Cum am ajuns la expresia „lăcomia călătorului”?

Calatorul copil

Să ne amintim când am plecat prima dată. Când am simțit adevărata libertate, când ne-am regăsit dincolo de grupurile de acasă. Când fiecare lucru văzut purta din magia vremurilor de la câteva luni sau câțiva ani de viață, când totul ne impresiona și ne entuziasma.

Când eram mici călători în această existență și știam cum să privim viața cu adevărat. Ca pe o experiență continuă, nu ca pe ceva static, de rutină. În care nu știam ce înseamnă plafonarea, siguranța, masca socială, rutina, stabilitatea. Fiindcă astea sunt doar iluzii, de cele mai multe ori.

Să ne amintim cum fiecare clădire, muzeu, pictură ducea către alte timpuri. Să ne amintim cum străinii ne captau privirea și curiozitatea. Cum intram în vorbă cu ei nonșalanți și descopeream oameni cu inima caldă, deschiși să ne ajute sau să ne facă o recomandare cu privire la locurile natale.

Să ne amintim cum am participat la prima petrecere pe alte meleaguri, cumva diferită prin înfățișare, decoruri și tematică. Prin tradiții sau istoric. Și totuși, conexiunea dintre noi și ceilalți purta o familiaritate care ne depășea așteptările.

Să ne amintim primele decoruri, mirosul sărat al apei, întinderile turcoaz sau de un verzui liniștit, cu un cer de toate felurile reflectat în lumea de jos. Munții, verdeața, viața din jurul nostru. Cum ne vindecam de griji și probleme, cum deveneam iar copii, cum am început să fotografiem și să simțim nevoia să păstrăm momente. Drumețiile, zăpada, frigul și căldura interioară. Primul zbor cu avionul. Primele întâlniri cu norii.

Să ne amintim cum și de ce călătoream.

Calatorul adult

Când au ajuns toate astea pe planul al doilea? Într-o fugă continuă de lumea robotizată, ca și călători, am vrut să scăpăm, să trăim viața, să uităm de grijile impuse. Am reușit să ne regăsim pe noi înșine. Și apoi am început să cărăm presiunea de a aduna și de a colecționa.

Am devenit lacomi.

Avem liste peste liste. Mai întâi de destinații. Apoi de obiective, specifice fiecărui loc. Avem liste cu pozele de publicat în mediul online. Liste cu citate inspiraționale. Și parcă bucuria pură a descoperirii a fost umbrită de presiune.

Presiunea de a calatori mai mult

Unii – cei mai mulți – adună pentru a avea case, haine, mașini, pentru a impresiona. Am trecut de stadiul ăsta. Acum adunăm pentru a vizita. Tot mai mult. Plecăm aici, dincolo, ne întoarcem și nici nu ne-am acomodat bine, că ne gândim la următoarea plecare.

Valoarea noastră stă în cât putem vizita, cât de mult ne putem înfrânge oboseala picioarelor și extenuarea mentală. În cât putem face față surplusului de informații din toate părțile.

Ce mai contează apusul de deasupra unui oraș atât de diferit de locul natal? Contează să prinzi poza perfectă, cadrul perfect. Nu te mai bucuri de moment. L-ai imortalizat, simți că va fi acolo pentru totdeauna. Uiți că de fapt nu l-ai trăit niciodată.

Așa a pornit și denumirea blogului meu, TravelHolyc. Scopul a fost să arăt dependența de călătorii, dar într-un mod jucăuș, vesel. Încep să văd că există o parte mult mai serioasă în asta. Suntem dependenți de călătorii, și nu ar fi nicio problemă dacă am continua să fim tot noi înșine. Dacă nu ne-am plasa identitatea pe cât de multe putem vedea, poza, atinge.

Între timp am devenit cunoscuți, ne întreabă lumea care e următoarea destinație, ego-ul de călător se umflă și el în pene.

Câte obiective putem bifa acum pe listă? Și peste câteva zile, toate vor fi atât de amestecate în mintea noastră, că nu ne vom aminti mare lucru…

Nu am mai fugit spre ierarhii sociale, dar am început să ne construim noi una sigură: a libertății totale. Am reușit, încă o dată, să construim un paradox. Călătorim să fim liberi și de fapt suntem tot mai legați de sintagma de călător și de a dovedi că suntem unul.

De ce evidentiez aceasta realitate?

Nu critic, este ceva ce observ în jur și de multe ori și la mine. Este un apel ca să ne amintim de motivele potrivite și corecte pentru care facem asta. Să vizităm mai puțin, dar să plecăm cu mai multe în suflet. Să preferăm să luăm cina cu localnici decât să vizităm 5 muzee și lăcașuri de cult pe zi, rămânând în minte cu informații, dar fără cunoaștere adevărată.

Să facem câteva poze, dar să ne rezervăm mai mult timp pentru a simți momentul, pentru a-l înmagazina în spiritul nostru, nu doar în memoria telefonului. Să ne oferim prilejul de a scrie gândurile fără a le publica. Să ne oferim mai ales oportunitatea de a integra în noi înșine un loc, de a face un schimb de amprente.

Mai puține liste (chiar și doar mentale), mai multă bogăție senzorială, a simțurilor și a trăirilor interioare. Mai puține obiective turistice, dar mai multe contacte cu localnicii sau cu alți călători.

Călătoritul nu este o cursă sau o datorie, dimpotrivă, am început să călătorim ca să ieșim din cursa societății și a sistemelor. Călătoritul înseamnă prezență, bucuria momentului, savoarea libertății și aroma unei alte culturi.