Visul de a calatori – intre critici si… oportunitati?

Despre ce va fi această filă din jurnalul meu? Despre faptul că am observat niște schimbări ciudate, la care nu mă așteptam în momentul în care am decis în mintea mea, timid, că aș vrea să am un blog de călătorii.

Asta, pe la vreo 20-21 de ani. Nu prea ești încurajat să devii blogger. Și, mai ales, de călătorii. Ori o ai în tine, ori nu o ai. Meseriile acestea creative se descoperă, țin de un nivel mult mai subtil al ființei decât „merg, fac o facultate și mă angajez”. La fel ca scrisul sau orice tip de artă. Am mai vorbit despre asta și aici, dar acum am în vedere altă perspectivă.

A inceput cu o dorinta oarecare

Cam care a fost povestea de la început?

Ok, am 20 și un pic de ani, nu am experiență în blogging, nu știu mare lucru despre piață, doar ce am ajuns la București ca studentă în Comunicare, dar ceva m-a inspirat tare. Ceva m-a făcut să îmi doresc și eu asta: să călătoresc și să scriu. Și atunci am început să spun apropiaților că vreau să fac și eu asta. Înțelegeți, cum era nou pentru mine, era și mai nou pentru ei.

A continuat sa ma urmareasca

Scopul era, ca până să pricep mai bine despre asta, să caut un stil de viață care să îmi permită să călătoresc cât mai des și să am bani să și trăiesc decent. Mi-am terminat facultatea ascultătoare, cu note mari, am lucrat în diverse moduri pe parcursul studenției și apoi am luat un an pauză ca să călătoresc, să particip la proiecte de voluntariat în alte țări sau să merg în schimburi de tineri. Cumva, sămânța plantată în mintea mea a început să dea roade, încetul cu încetul, fără să îmi dau seama.

A ajuns să se materializeze

Asta m-a uimit prima dată acum vreo doi ani când am dat din întâmplare peste o scrisoare pe care mi-o scrisesem mie însămi la 17 ani pentru cine aveam să fiu peste cinci ani. Da, unii dintre noi încă fac asta. M-a uimit cel mai tare că evoluasem și avusesem atâtea alte experiențe, suferințe și speranțe – ca tot omul, dar năzuințele mele cele mai intime rămăseseră aceleași. Și anume: libertatea și creativitatea. Ceva a înflorit în mine: fie am rămas la fel de copilă, ca visele alea de la 17 ani să le păstrez încă 5, fie este ceva spre care sufletul meu merge și pe care nu-l pot opri indiferent de vârstă sau experiență.

Să vă mai spun ceva? Acum un an, intrând într-un grup al antreprenorilor din e-commerce, toți au pus accentul pe mindset. Știți și voi de toate lucrurile inspiraționale și motivaționale. Acesta a fost unul din pașii care au apărut ca să mă ajute să am timpul și disponibilitatea de a face ce fac astăzi.

Într-unul din multele exerciții pe care le-am parcurs, trebuia să ne descriem pe o foaie o zi ideală din viața noastră de peste un an. Foaia aceea am scris-o prin iunie 2017. Scriam cum să mă ocup de afacere 2-3 ore pe zi, cum prindeam un avion, cum aveam să iau prânzul undeva la înălțime, deasupra valurilor mării, cu pescărușii în jurul meu. În mai puțin de un an, am realizat o parte din acest vis frumos și nici măcar nu mi-am dat seama când am făcut-o. Am luat-o ca atare.

Care este scopul meu?

Unde vreau să ajung cu toate astea? În afară de a vă inspira și de a vă arăta prin exemplul personal puterea minții și a dorinței? La ceva ce m-a întristat în mod repetat în ultima vreme, venind de la diferite persoane.

Visul ăsta al meu a fost de a inspira, de a vă inspira. Prin fotografii, povești, călătorii și modul cum a trecut prin ele, cum le-au văzut ochii mei. De a vă da idei, de a nu lăsa un loc să rămână doar în folderele din laptopul meu, în câteva poze pe Instagram și niște idei notate într-un jurnal. Am vrut să împărtășesc.

Dar în niciun moment nu m-am gândit că aș putea stârni invidie sau frustrări. Reacții de tipul: Te plimbi tot timpul, uite eu stau numai acasă, la facultate/muncă. Ce bine că nu ai copii! Ce bine că ești liberă și că ai unde să te duci și bani să faci asta!

Am rămas cu gura căscată. Suna de parcă mi-ar fi picat din cer toate excursiile, de parcă nu aș fi făcut sacrificii un an și ceva de zile, lucrând când alții se distrau și că încă nu fac asta. Suna de parcă nu a mocnit visul ăsta în mine ani întregi, cu frământări și tot tacâmul, timp în care mi se spunea că e cam imposibil sau se rânjea cu simpatie față de idealurile mele. Sunt intrigată pentru că mie mi se pare evident, dar uit că din exterior se vede altfel. Probabil se vede că pur și simplu au apărut toate. Dar știu că printre voi se află și cei care știu ce înseamnă sacrificiul și veți înțelege.

Partea mai luminoasă

Dar, pe de altă parte, au apărut oportunitățile. Din ce călătoresc, din ce scriu, din ce fotografiez, din toate astea apare abundența.

Ceea ce vă dați seama, mă bucură și îmi dau seama și mai tare că nimic nu e imposibil.

Mi-ar plăcea însă ca noi să vedem mai des munca din spatele succesului și să admirăm mai mult decât să invidiem, pentru că vom face mai ușor posibilă în viața noastră ceea ce aplaudăm la alții. Nu îmi amintesc vreun moment în care am descoperit sau întâlnit oameni care călătoreau care să fi născut frustrări în viața mea, dimpotrivă: mă inspirau. Nu vreau decât să aflu mai multe despre ce au făcut, să se distreze, să vină cu experiențe noi și conversații incitante.

Așadar, să ne bucurăm pentru bucuria altuia și toate vor fi mai ușoare!