Când am început blogul, nu mă gândeam să dezvălui prea mult despre mine. Nu mă gândeam decât că voi aduna niște destinații și fotografii, văzute prin ochii mei, și că va fi suficient. Dar cu cât scriu, simt nevoia să arăt cine sunt și să vorbesc mai mult despre lucrurile care mă pasionează și care îmi trec prin minte în urma acestor experiențe.
Și pentru asta am jurnalul, pentru că mereu simt nevoia să trag niște concluzii în urma călătoriilor. Am auzit de mai multe ori ideea ca anumite persoane calatoresc ca sa fuga de viata reala.
Începuturi de călător
Când am început să cresc, simțeam că lumea este atât de mare, că sunt atâteaaa de cunoscut și că să stai într-un loc este pur și simplu deprimant. E ca și cum viața trece și nu guști decât firimituri din ea, și nu numai că sunt firimituri, dar sunt și aceleași firimituri timp de ani buni. La început, știam în sinea mea că plec ca să mă caut pe mine.
Apoi am prins gustul călătoriilor și simțeam că în loc să fug, găseam. Mă găseam pe mine cum îmi plăcea mie cel mai mult. Se spune că nu fugim după visele în sine pe care le avem, ci după cum ne fac ele să ne simțim în momentul în care le atingem. Și uneori doar ni se pare că ne vom simți într-un fel, iar când ajungem îndeplinim, ei bine, nu e chiar așa. Dar călătoriile nu au dat vreodată greș în acest fel pentru mine.
De ce să plec, când e bine și acasă?
În ultima vreme, însă, mi-am dat seama că motivul pentru care plec în lume este… ca să am de unde să mă întorc! Și poate părea pueril, dar e ceva tare frumos în treaba asta. Fiindcă văzând altceva, apreciezi și acel acasă altfel. Și nu, nu fug de acasă, și nu fug de România, nici de oamenii sau viața mea de aici.
Pur și simplu, îmi ofer ocazia să îi văd altfel, să îmi văd casa altfel, să mă văd pe mine și viața mea în diverse contexte. Și este eliberator să vezi că ai opțiuni, că modul de a trăi este atât de variabil și depinde de atâția factori, încât nimic nu mai este bătut în cuie, doar obiceiurile și mentalitățile noastre bine întipărite în funcție de energia locului.
Cum te fac călătoriile un om mai bun?
De pildă, cu ultima plecare în Bali, văzând bunătatea oamenilor locului și deschiderea lor, capacitatea de a ajuta dezinteresat (am spus mai multe despre asta aici), m-am simțit ca în altă lume. Lucruri mici, dar atât de diferite față de țara noastră – în general, nu sunt adepta prejudecăților ce țin de România și nu tind să exagerez că e prea rău sau prea bine. Pur și simplu sunt observații față de realități care poate cândva mă răneau și mă făceau să îmi doresc să schimb lucrurile.
Așa că mă gândeam cu ușoară tristețe cum voi reveni în țară, cum voi face față acelorași priviri care judecă sau transmit aroganță, în locul celor deschise și cu cel mai cald zâmbet, cum voi face față traficului în care lumea înjură și e încruntată, în care nimeni nu încetinește ca să traverseze strada cineva grăbit pe unde nu există trecere de pietoni. Mă întrebam cum vor înțelege apropiații o bunătate care pare doar desprinsă din povești.
Și, cu toate grijile mele interioare, nu a fost așa. Cum am ajuns în țară, am putut să văd toate metehnele și problemele cu alți ochi. Am putut să râd de ele și să le înțeleg, să nu le mai acuz în sinea mea. Am înțeles și că există motive bine întemeiate pentru care există diferențe așa mari între popoare, mai ales între două țări atât de îndepărtate. Credințe, religii, poziție geografică, istorie și multe altele.
Prin urmare, Bali-ul nu mi-a oferit doar dorința de a-l revizita, dar chiar puterea de a accepta ce era la mine acasă, lucruri pe care înainte le respingeam sau mă făceam că nu le văd, ca să îmi fie mai bine.
Deci da, plec ca să am de unde să mă întorc și unde să revin. Plec și pentru lumea contrastelor, pentru că pentru mine viața înseamnă variație. Când dulce, când acrișor sau picant, când acasă, când în lume, când natură, când cel mai modern și poate poluat oraș. Câte puțin din toate și, astfel, fiecare lucru capătă o savoare binevenită.
Lasă un răspuns