Nu știu dacă modul de a vedea lumea altfel se cultivă, sau dacă te naști cu el. Urmăream recent un interviu cu un artist muzical și am putut să înțeleg perfect dragostea lui pentru a vedea lumea… altfel. Cred că fiecare ne exprimăm într-un fel; pentru mine scrisul a fost deasupra oricărui lucru și cred că asta m-a ținut cumva departe de ceea ce numeam cândva “banalitățile” lumii de zi cu zi, din care am încercat să mă sustrag, căutând abstracțiunile, ideile, trăirile și încercând să le croșetez prin cuvinte.
CUPRINS
Sursa de inspirație pentru artiști sau scriitori
Problema apare în momentul în care fiecare scriitor își trage seva exact din banalități, dintr-o picătură de ploaie care curge pe geam, din lumina farurilor mașinilor noaptea, dintr-o aromă care te transportă în vremuri de căutări interioare, dintr-o ceartă auzită pe scara blocului, din mișcările repetate pe care le face un meseriaș, din sunetele vieții la țară, din mimica aparte a unui străin, căruia trebuie să-i găsești exact elementul definitoriu, dincolo de “ochii verzi”.
Vorbesc de lucruri aparent mici, care trec neobservate, dar care fac deliciul scrierilor, al poveștilor, al melodiilor – de fapt, al oricărui tip de artă. Fiindcă, fără să vrea, un scriitor este un arhitect al unor universuri aparent complet noi, dar fundația deja există, infrastructura la fel și ea, fiindcă niciun ego al scriitorilor nu este suficient de mare încât să declare în gura mare că a construit un univers de la zero.
Cel mai mare arhitect este, prin definiție, Dumnezeu, iar noi doar putem să extragem pasaje din viața noastră, să le mai romanțăm, să punem alte condimente, să dăm noi semnificații și, în definitiv, să renunțăm la ce este derizoriu și irelevant pentru scopul poveștii. Și parcă, deși nu pare, aceasta din urmă este cea mai grea, din moment ce totul pare a fi important când scrii. Dar nu și relevant.
Apoi, când vezi lumea altfel, apuci să observi lucruri în jurul tău. Să stai în stație, așteptând autobuzul, să stai în trafic, privind cu adevărat la ce se întâmplă.
Fiindcă exact momentul prezent este cea mai bună sursă de inspirație și, pornind de la el, nu te vei mai văita de blocajul scriitorului. Vreodată.
Chiar dacă observi că majoritatea stau aplecați, cocoșați, privind la telefoane. Să privești lumea de sus, de la o terasă, de la un balcon, să inventezi vieți și personaje din ce ți se arată; sau din vârful muntelui, într-o odihnă binemeritată, cât îți tremură picioarele, după o drumeție îndelungată, să inventezi dealuri și văi, conflicte demult purtate în sine.
După care îți faci un obicei din a vedea și a gândi diferit, din a scoate dintr-o simplă realitate mii de variante și povești, de a scurge înțelesul din orice întâmplare, fiindcă orice gest banal, orice conflict, ajunge să fie plin de semnificație. Dacă e privit cum trebuie.
Când vezi diferit, ești perceput diferit
Și se întâmplă să împărtășești astfel de gânduri cu persoane care pur și simplu nu văd altfel. Și râd sau zâmbesc, le ești simpatic, dar nu prea, oarecum se sperie și se retrag sau te ignoră, considerându-te un lunatic. Și nu este nimic în neregulă cu ele. Dar, în definitiv, nici cu tine.
Un suflet care vede diferit este mereu pregătit să creeze, să smulgă din realitatea trecătoare suflarea, clipele care nu se mai întorc și, printr-un act magic de aplicare a artei, să le facă eterne. Vedem asta și-n pictură, și-n fotografie.
Acum refuz să vorbesc despre cât de profesionist poți să vezi altfel – mă refer că sunt scriitori consacrați și artiști muzicali pe care-i ascultăm la nesfârșit, sunt și oameni care văd altfel dar abia învață să se exprime. Nu sunt în măsură să vorbesc despre asta.
Recunosc, analizez, uneori privesc prea mult pe geam, alteori mă obosesc niște discuții cordiale, care nu spun nimic, doar creează niște punți de legătură între oameni. Mă interesează substanța, ce te face să speri, să crezi, să te temi, ce te-a marcat, ce te-a făcut să faci o alegere sau alta, cine sau ce te-a făcut omul de astăzi. Mă interesează sufletul, oamenii, gesturile, psihologia, mimica, starea vremii, norii de pe cer, liniștea nopții, peisajele rupte din rai, cultura, muzica, ritmul ploii. Și, spre rușinea mea, uneori sau poate chiar deseori, mă plictisesc teribil lucrurile repetitive, banii, știrile, răul, răzbunarea, reclamele, aroganța sau lucrurile care ar trebui să ne intereseze pe toți.
Uneori mă gândesc de ce percep lucrurile diferit. Alteori mă gândesc că poate toți o facem în sinea noastră, dar puțini recunoaștem.
Sau, poate, ne dezvoltăm diferit modul de a vedea lucrurile din jurul nostru, în funcție de cum ne este de trebuință pentru meseria sau pasiunile noastre.
La final, vă mărturisesc că nu știu exact pentru cine sau de ce am scris aceste rânduri. Poate că cineva care vede altfel va ajunge aici și va ști că nu e singur. Se va simți mai bine, se va simți înțeles, mai puțin condamnat sau dacă deja e fericit cu acest obicei, se va simți încurajat să practice în continuare arta care-l pasionează.
Lasă un răspuns