Am plecat pentru câteva zile la Bran, la începutul lunii decembrie. Scopul în sine a fost altul, nu relaxarea sau vacanța, cum ne gândim cel mai des când mergem într-un asemenea loc. Cu toate astea, am avut câteva ore libere să iau la pas stațiunea, plus că am prins acolo și prima ninsoare din acest an.
Am decis să scriu acest articol mai mult pentru fotografiile frumoase pe care le poți prinde pe un simplu drum de munte. Eu le-am făcut cu un iPhone, pentru că mi-am uitat aparatul foto acasă.
Nu știu cum este pentru alții, dar pentru mine stațiunea Bran are ceva magic. O fi din cauză că prima dată am ajuns acolo în copilăria timpurie, sau că mai am și alte amintiri legate de acest loc, dar cum văd castelul, munții și atmosfera ceva mai misterioasă în general, mă cuprind trăiri aparte. Simt că este un loc fascinant, care inspiră, să scrii, să visezi, să fotografiezi, să pictezi, în fine, fiecare cu îndeletnicirile și talentele lui.
Multiplele fatete ale Castelului Bran
De la pensiunea în care am stat am avut și o vedere superbă către Castelul Bran. Îl puteam urmări sub toate nuanțele sale, de la soarele abia mijit care se reflecta asupra lui dimineața, rece, cumva învins de iarna inevitabilă, până noaptea târziu, când doar câteva luminițe îl mai țineau în viață sub întunericul întins.
Așa că am pornit într-o duminică după-amiază de la Pensiunea Popasul Cavalerului, cu gândul să mă bucur de vremea însorită, ce aproape că topise zăpada ce se așternuse peste noapte. Am prins niște fotografii simpatice încă din curtea pensiunii, zic eu. Habar nu aveam încotro mă îndreptam. M-am bazat pe intuiție, am găsit primul drum care cotea singuratic printre case și pur și simplu m-am lăsat purtată în acea direcție.
Cu cât urcam, cu atât soarele cobora, lăsând loc unui apus cald, luminos, ca de vară, ce contrasta cu frigul care începea să fie tot mai pronunțat. Casele se răreau și tresăream când câte un câine furios lătra, enervat de prezența unui străin prin zonă. Chiar și așa, mi-am continuat drumul lent, m-am bucurat de toate nuanțele cerului reflectate mai apoi și pe zăpadă.
Castelul, din păcate, rămăsese undeva în urmă, iar telefonul nu este suficient de performant încât să prindă toate detaliile din depărtare. Așa că nu am putut să îl surprind în niciun fel.
Timpul cu tine insuti
Una peste alta, mă văitasem că nu am avut zile întregi Wi-Fi la pensiune, când puteam mai degrabă să fac mai des astfel de drumeții și doar să mă bucur de moment. Preocupată că venisem cu alte treburi, am uitat să profit de ce era cel mai important. Călătoria în sine, natura, munții, aerul, toată paleta care ne îmbogățesc atât sufletul, cât și folderul cu tot felul de amintiri.
Da, să te plimbi cu prietenii pe cărările de munte poate fi amuzant, romantic cu perechea, sau ar reprezenta o escapadă binevenită cu familia.
Dar e și mai interesant să mergi uneori de unul singur, tu cu tine, să te lași purtat de imagini. Să te lași condus de intuiție, și să te cunoști. Să vezi de ce la o răspântie o iei la stânga și nu la dreapta și tot așa.
Ce vreau să zic e că recomand întotdeauna o plimbare de genul prin munți, nu doar pentru amatorii de fotografie. Ci pentru oricine vrea să-și limpezească gândurile, să se reconecteze la natură și la prezent.
La coborâre, deja se înnoptase, soarele dispăruse undeva pe după munți, iar orașul mă aștepta cu luminițele sale specifice sărbătorilor. Îmi înghețaseră mâinile, fiindcă mai greu faci poze pe telefon cu mănușile puse. Dar a meritat orice disconfort.
Și ce decizie mai bună în aceste condiții decât să intri undeva confortabil și să mănânci o ciorbă caldă? Plus că ai si de unde alege!
Lasă un răspuns