Mereu mi-a plăcut să descopăr un loc, indiferent de ce spun alții, de prejudecăți, sau impresia pe care mi-o poate lăsa pe parcurs sau la final. Când aud de Băile Herculane, cei mai mulți români își amintesc fie de perioada de aur a stațiunii și te încurajează să mergi, fie o asociază cu turiștii trecuți de prima tinerețe, care vor să profite de tratamentele băilor cu sulf.
Eu am decis să merg pentru zona în sine, pentru a vizita nu doar orașul, ci și atracțiile naturale din jur.
Odată ce am citit câteva lucruri despre această stațiune, devenisem conștientă că atracții principale ale orașului sunt în paragină. Am zis că nu poate fi asta o problemă, că încă poți să vezi ceva interesant și într-un oraș „părăsit”.
În calitate de călător, cred că este de dorit să prezinți ambele fațele ale unei destinații de călătorie. Am stat aproape o săptămână în Băile Herculane, și am fost atât dezamăgită, cât și plăcut impresionată. Ambele, în repetate rânduri.
De ce dezamagire?
O să încep cu ce m-a deranjat cel mai tare: serviciile.
Ne-am cazat la Hotel Golden Spirit, de 3 stele, pentru că avea oarecum o poziție centrală, cu servicii pe măsură, cu masaje, împachetări, mic dejun, cină bogată și diversificată. Cel puțin asta se prezintă pe site. Când am ajuns la ora 19:37, ni s-a spus că cina se servește de la ora 19:30 și că am ajuns prea tărziu. Ziua următoare ne-am făcut rezervarea pentru a lua cina, încă de la ora 13 și ni s-a spus că trebuia să o facem de la micul dejun. Și când spun ni s-a spus, vorbesc de o singură tânără care făcea drumuri între bucătărie, recepție și spălătorie.
Din ce am înțeles, personalul e puțin și necalificat, constituit din 2-3 tineri care vor să aibă un job de vară. Celebra sală de masaje era și ea o cameră înghesuită, de care se ocupa o singură femeie – lucra și ca asistentă, programând clienții, dar și ca specialist. După o zi-două, ne-am obișnuit cu „nu avem” sau „nu se poate”. În oraș, două-trei locuri unde să mănânci, mai mereu aglomerate, cel puțin în weekend.
Nu aglomerația ar fi problema, că așa e vara peste tot în vacanțe, doar că nu te prea simți binevenit. Sunt pur și simplu sătui și neatenți (ni s-a întâmplat de mai multe ori să greșească comenzile), uneori nepregătiți, pe alocuri plictisiți.
Nu am fost singurii așa, pentru că am discutat și cu alți turiști nemulțumiți. Ca în orice afacere, știm că vreți să faceți profit, dar măcar dați impresia că vă pasă câtuși de puțin de client!
Totuși, lumea vine. Ori din cauza nevoii celor caută tratamente și vin indiferent de servicii, doar pentru ce oferă natura de la sine, ori pentru că poate chiar nu le pasă cum sunt tratați.
În oraș nu prea ai ce să vizitezi, doar să admiri frumusețea apusă a clădirilor (Băile Imperiale Austriece sau Vila Elisabeta) de dinafară. Cel puțin noi nu am putut intra să ne facem măcar o idee a ce a fost.
Și pentru că v-am zis că voiam să vizitez și zona, adică să merg la Cazanele Dunării, să văd Chipul lui Decebal, și apoi înspre nord, la celebra Cascadă Bigăr, dacă nu mergi cu mașina, vei depinde de câteva autobuze care fac două curse pe zi de 3-5 ore. Prețurile variază între 70-120 de lei, în funcție de câte locuri vrei să vizitezi. Și am fi fost chiar încântați, că doar ne luau din fața hotelului, dar microbuzele nu erau în cea mai bună condiție, iar la fiecare obiectiv erai grăbit: puteai sta 10 minute, un sfert de oră, maxim jumătate de oră. Poate unora le convine, dar mie îmi place să am timp să mă bucur de un loc.
Hai să închiriem și un ATV, ca să ne ocupăm și ultima zi! Ne-a programat o femeie pentru joi, la ora 12.
Am ajuns la 12 fără 10, la Hotel Afrodita (este singurul loc de unde am aflat că se pot închiria). Practic, ai 3 curse, cu prețuri care variază în funcție de durata traseului. Am sunat, dar femeia ne-a zis că e miercuri și ne-a reamintit că programarea este pentru joi. Am rămas înmărmuriți, că nu ne-am fi gândit că timpul stă chiar așa în loc în stațiunea bănățeană.
Până la urmă, a verificat calendarul și ca să nu piardă totuși oportunitatea, ne-a inventat un traseu și ne-a trimis cu un instructor găsit la repezeală.
Apropo, pe internet multe site-uri sau informații nu sunt actualizate și nu sunt valabile! Așa că atenție unde și când cereți informații despre ce puteți face, ca să nu vă stricați o zi de vacanță.
Exista totusi speranta?
Am apreciat că există pancarte pentru fiecare clădire, pod sau monument, cu numele specific și o scurtă explicație istorică. Există săgeți care te direcționează oriunde în stațiune – la orice hotel sau monument istoric.
Atracțiile naturale nu te vor dezamăgi. Am urcat la Foișorul Roșu, am urmat traseul către Grota cu Aburi. Priveliștile sunt superbe.
Există un centru la ieșire din Băile Herculane, o combinație între muzeu și centru de informare despre Parcul Național Domogled-Valea Cernei. Cu trasee, informații despre comunități, despre floră și faună, cu o doamnă drăguță care să te ghideze. Că veni vorba, da, auzisem de vipera cu corn și de scorpioni, specifici zonei. Un localnic ne-a spus că mare parte sunt povești, că ele ies mai mult primăvara, dar se feresc de om. Ne luasem o piatră de pe inimă. Însă doamna de la centru le-a reamintit unor turiști cu sandale că nu e indicat să se aventureze pe munte, și un motiv ar fi fost și viperele cu corn.
Pentru începători, un traseu recomandat ar fi spre Crucea Albă – este aproape de stațiune, e scurt, nu implică mari riscuri, iar priveliștea merită.
Ne-am plimbat prin oraș, am mâncat înghețată de la singurul tonomat de înghețată. Am mers pe podurile ruginite, sub care Cerna curgea pe fundalul munților. Chiar era plăcut. Am descoperit clădirile unde au locuit oameni de seamă din istoria noastră și am rămas înmărmuriți. De ce nu se ocupă nimeni de ele? Nu e ca și cum nu avem Cazinoul din Constanța la doi pași, ce păstrează un farmec asemănător.
Am descoperit un drum plin de bazare, haine la grămadă și tot felul de nimicuri, plin de turiști și unul liniștit, cu pensiuni, locatari și multă verdeață. Un drum de partea cealaltă a râului, cu pomi înalți și frunze colorate de-o parte și de alta, cu statuile ce stau în amintirea zeităților romane. Oamenii intră în râu și în băile de pe lături.
Am făcut baie în piscina cu sulf a hotelului noaptea, când luna strălucea pe cer și umbra munților creștea în întuneric. E o senzație unică, fiindcă apa e fierbinte, iar afară este răcoare și pur și simplu nu te deranjează nimeni (vă amintiți că personalul de la hotel era prea puțin, iar ăsta-i unul din avantaje).
Am plecat în zonă.
Primul traseu: plimbare cu barca la Cazanele Dunării, Peștera Veterani, Chipul lui Decebal; Tabula Traiana și Mânăstirea Mraconia, exact pe malul Dunării.
Al doilea: Cascada Bigăr, Morile de apă de la Rudăria (într-o comună pitorească, prin care merită să te plimbi) și Mânăstirea Putna de Almăj.
Cu greu, am prins și o cursă cu ATV-ul, pe care-mi doream de multă vreme să-l conduc. Am mers spre platoul Coronini și înapoi.
România nu ne-a dezamăgit nici de astă dată. Românii, uneori.
Revin cu un articol în care îți spun cum mi-am organizat vacanța de o săptămână în Băile Herculane și-n zonă. Îți voi spune cum să profiți la maxim în ciuda lucrurilor negative, fiindcă orașul și zona au potențial. Și nu doar că zic eu, dar trecutul confirmă asta!
Pe curând!
Lasă un răspuns