Cum ajungi la celebrele scări spre Vârful Toaca? Traseul prin Parcul Național Ceahlău, pornind din stațiunea Durău

Ne-am încheiat circuitul care a trecut predominant prin Maramureș cu un traseu considerat mediu/dificil, despre care am auzit de ceva vreme. E drept, a fost și destul de mediatizat, cel puțin pe Social Media. Dacă vă întrebați de unde sunt pozele cu cele peste 500 de scări care par că se pierd în cer, printre nori, cu priveliști ale munților dimprejur, atunci să știți că ele sunt chiar de la Vârful Toaca, Masivul Ceahlău.

🌄 Câteva date, pe scurt

• Diferență de nivel: 1000 de metri
• Descriere: Durău – Cabana Fântânele (1 oră) – Vârful Toaca (2 ore) – Cabana Dochia și Mănăstirea Ceahlău: 30-45 min – Cascada Duruitoarea (2 ore) – Durău: 1,5 ore (cu mențiunea că noi n-am ajuns la Cascada Duruitoarea)
• Timp: 8-9 ore
• Dificultate: medie/mare

🌄 Despre piramida holografică sau umbra piramidală din Ceahlău

Poate voi ați mai auzit despre acest fenomen care se petrece o dată pe an, la începutul lunii august, având cea mai mare intensitate în ziua în care se sărbătorește Schimbarea la Față. Foarte mulți creștini vin aici în această perioadă pentru a vedea acest fenomen deosebit, care are și o explicație științifică, producându-se la răsăritul Soarelui, între 4 umbre – ale Vârfurilor Toaca, Piatra Ciobanului, Piatra Vulcanului și Panaghia (durează o oră și este necesar să nu existe nori la linia orizontului).

Din păcate, eu am aflat abia când am început să scriu acest articol și mi se pare un motiv în plus pentru a ajunge acolo; dacă vreți să vedeți această piramidă holografică, vă puteți organiza traseul în această perioadă! Trebuie fie să porniți la traseu cu mult înainte de răsărit, fie să înnoptați pe munte. Imaginea magnifică tridimensională încă ridică totuși semne de întrebare și, în acest sens, merită menționat și faptul că nu degeaba aici a existat un sanctuar dacic, fiind considerat un munte sacru (i se mai spunea Olimpul Moldovei).

🌄 Cum ne-am organizat timpul (și echipamentul) pentru a ajunge la Vârful Toaca?

Fiindcă n-am găsit cazare chiar în Durău, am stat la 30 de minute de mers cu mașina, în Tulgheș – la Pensiunea Malvimend, de care am fost destul de mulțumiți pentru seara petrecută acolo, din punctul de vedere al raportului preț/calitate.

Așa că ne-am trezit cu noaptea-n cap să pornim la drum, iar la un 9 fără 10 ne aflam la începutul traseului din Durău, acolo unde am plătit 6 lei de persoană pentru a putea vizita Parcul Național al Ceahlăului. Am urmat traseul marcat cu Bandă Roșie, iar peste tot, de la cabana salvamontului, până la marcajele de pe drum, aveam numărul de urgență la care puteam suna. Ceea ce, bineînțeles, îți oferă un strop de siguranță, însă și grupurile de turiști, de care n-ai cum să te pierzi – mai ales pe weekend -, sunt binevenite.

Știam că ne așteaptă un drum de 3 ore până la Vârful Toaca, cu două popasuri pe parcurs, știam că vrem să ajungem și la Cabana Dochia, unde se află și Mănăstirea Ceahlău (în apropiere), pentru care trebuia să mai mergem încă 30 de minute, așa că ne-am echipat corespunzător pentru un traseu pe munte și ne-am pregătit rucsacul cu apă și mâncare, ca să nu ducem lipsă de energie.

Sincer, nu cred că este neapărat cel mai greu traseu din țară, dar cu siguranță nu este printre cele mai ușoare. Oricum, și aspectul dificultate este relativ. Pentru sportivii care fac asta des și treceau pe lângă noi ca și cum se plimbau pe stradă, sunt sigură că-i floare la ureche.

Deși am avut persoane care ne-au spus că suntem curajoși să ne avântăm, asta nu ne-a oprit.

În general, am observat că muntele și parcurgerea lui reprezintă un cumul de lecții pentru viață, la nivel metaforic: să știi să își depășești limitele, să știi că și atunci când nu mai poți, mai poți puțin, să știi când să iei câte-o pauză, dar nu prea lungă, să nu renunți și, de fapt, la fiecare pas, să negociezi cu tine însuți.

Și, de asemenea, dacă îți dorești ceva, să ajungi undeva, să nu asculți de gurile care te trag înapoi.

🌄 Descrierea traseului către scările de pe Masivul Ceahlău

Am pornit pe un drum de pădure, era încă răcoare afară, iar pozele sunt cumva neclare din cauza puținei lumini care pătrundea printre arborii înalți. Pe alocuri, va trebui să săriți sau să ocoliți copacii căzuți, fiindcă, fiind parc național, omul nu intervine deloc asupra ecosistemului. Un panou vă va explica rolul vital al lemnului mort în natură.

După zece-cincisprezece minute de mers, deja începeam să urcăm cărări cu rădăcini ale copacilor puternic înfipte în pământ, pe care ne puteam sprijini picioarele. Deja părea un traseu solicitant, dar am continuat. Prima oprire a fost la o oră, la Cabana Fântânele. Soarele răsărise de-a binelea, era o dimineață tipică la munte, cu miros de lemn și pământ ud, cu peisaje verzi, ușor tomnatice, fiind mijloc de septembrie. Ne-am tras răsuflarea, am făcut câteva poze și-am pornit iar la drum, întrebându-ne dacă traseul solicitant – nu neapărat foarte abrupt, dar acoperit de multe pietre și rădăcini, va continua în aceeași formă.

Din fericire, următoarea oră a fost un pic mai lejeră, fiindcă deja am ajuns pe-o cărare luminată, aveam în stânga mulțime de toporași, iar în dreapta o vale dincolo de care puteam zări munții ce ne înconjurau. Și am avut și două porțiuni întinse, în care puteai să te bucuri de ce-i în jur. După care am ajuns la baza Stâncii Panaghia, pe care o vom vedea semeață, din vârf, într-un cadru de vis. De fapt, această stâncă a născut o mulțime de legende populare, legate de dragoste, suferință și credință.

Una din ele sună cam așa: Panaghia, o fată deosebit de frumoasă, a fost ascunsă pe înălțimile Ceahlăului de ursitoare pentru a fi protejată de invidia celorlalți, însă Soarele se îndrăgosti de ea și ea de el. Astfel, noaptea se micșorase aproape complet, s-a plâns lui Dumnezeu, iar Acesta l-a pedepsit pe Soare să răsară înconjurat de neguri. Panaghia a plâns neîncetat de dorul lui și, în cele din urmă, i-a cerut Domnului s-o transforme în stană de piatră și să lase Soarele să strălucească pe cer, încălzind-o și pe ea, și florile și verdeața din jur.

Astfel, după încă o oră am ajuns deja să scoatem capul din întunericul pădurii și am ajuns într-o zonă stâncoasă, unde este și o cruce închinată memoriei ostașilor din al doilea război mondial (în jur de o sută, care au fost nemți și ruși, aparent). Tot acolo este un punct de belvedere unde am luat o gustare și ne-am tras sufletul, gândindu-ne că dacă era așa frumos acolo, sus urma să fim și mai uimiți.

🌄 Priveliștile de pe Vârful Toaca și treptele care urcă în nori

Următoarea oră am mai mers un pic pe un drum la fel de dificil, după care ne așteptau cărări cum n-am mai văzut încă pe niciun traseu, printre plantații întregi de jnepeni – atinsesem ceea ce se cheamă golul alpin. Pe alocuri rămăseseră urme ale zăpezii care se așternuse cu două zile înainte, dar deja eram încântată de noile priveliști.

Și, curând, am ajuns și la baza celebrelor scări. Apropo, exista și înainte o scară de lemn construită la începutul anilor ’70, care se deteriorase cu trecerea anilor. M-am bucurat că cei de la Consiliul Județean n-au lăsat deoparte această oportunitate pentru turism. Eram tare încântată să pornesc la drum și să văd împrejurimile de la acea înălțime.

Prima parte a celor 500 și ceva de trepte le urci fără mari probleme, fiindcă în stânga și-n dreapta încă ai stânci și vegetație care te însoțesc. Însă, mai încolo, deja ești la înălțime și trebuie să ai ceva mai mare grijă pe unde calci. Este obositor, dar dacă te concentrezi pe frumusețea mediului înconjurător, nu prea mai simți durerea de picioare și uiți să gâfâi când mai faci câte-o poză.

❗ Atenție pentru cei cu rău de înălțime – am trecut și pe lângă persoane cărora le era teamă să mai urce, sau care obosiseră din cauza efortului de dinainte de urcarea treptelor. De-asta este important să vă hrăniți corespunzător.

Sus, mulțimi de turiști, și-n jurul nostru o întindere de nuanțe de verde, albastru, provenit de la cerul senin și alb, specific norilor. Am înconjurat zona, puteam vedea și Lacul Bicaz, pe lângă care doar trecusem cu mașina cu o zi înainte. Tot aici se află și stația de meteorologie cu același nume.

Și, ca să fie treaba dusă până la capăt, ne-am suit și pe stânca cea mai înaltă, destul de abruptă, acolo unde bătea un vânt înfiorător, ca să simțim că am atins cu adevărat Vârful Toaca – 1904 metri (cel de-al doilea ca înălțime din Masivul Ceahlău).

Am coborât rapid să ne mai bucurăm de liniște, căldură și de priveliști.

🌄 Următoarea oprire: Mănăstirea Ceahlău și Cabana Dochia

Apoi am coborât treptele, abia acum văzând cu adevărat porțiunea în care acestea erau mai abrupte și se aflau la distanțe mai mari una de alta și am pornit spre Mănăstirea Ceahlău, de care auzisem de ceva vreme.

Cu cât ne îndepărtam, cu atât puteam zări forma piramidală a Vârfului Toaca, care-l face atât de special. După 30 de minute, am dat de Cabana Dochia , doar că noi nu ne-am oprit acolo, ca alți turiști, ci am mers în dreapta ei, ajungând în cele din urmă la bisericuța mănăstirii. Și, credeți-mă, am fi regretat dacă n-ajungeam și acolo, într-un loc al păcii, liniștii și credinței. Turiștii se pot odihni, pot bea apă sau servi ceva.

În jurul Ceahlăului (ca, de atfel, ca în majoritatea munților înalți ai României), au existat aproape dintotdeauna schituri sau peșteri cu pustnici sau călugări/călugărițe, dintre care a supraviețuit și până azi Mănăstirea Durău, din localitatea cu același nume.

Mănăstirea Ceahlău a fost construită de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei începând cu anul 1992 și finalizată în 1993, pe un platou înconjurat de stânci. Dacă vă întrebați cum ajungeau materialele de construcție pe un traseu așa istovitor, ei bine, acestea au fost transportate cu elicopterele Armatei Române.

Iată ce scrie la intrarea acestei mănăstiri:

“Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu lucrarea Sfântului Duh, S-a ridicat această sfântă biserică mânăstire cu hramul <<Schimbarea la Față >> și <<Bine Credinciosul Ștefan cel Mare și Sfânt>>, în memoria sihaștrilor călugări și călugărițe care s-au nevoit în aceste părți de-a lungul vremurilor, coborând prin rugăciune, cerul pe pământul Moldovei și înălțând sufletele oamenilor în împărăția lui Dumnezeu”

Tot pe drum ne-am întâlnit cu un grup de turiști care venea din altă direcție și făcuse doar o oră-două până acolo. Oricum, aveți mai jos harta cu ce puteți vedea în zonă – inclusiv Cascada Duruitoarea. Deși eram obosiți, soarele face totul să fie și mai plăcut la amiază și ne-am întins pe iarba caldă, ne-am bucurat de frumusețea locului și nu regretam că am ales traseul care nu doar că era mai lung, dar și mai dificil.

Știam că ne-așteaptă un drum de două ore și ceva la întoarcere, dar abia apoi am aflat că puteam ajunge și la Cascada Duruitoarea și să mai mergem de acolo doar o oră, pentru a ne întoarce înapoi, în Durău. Am fost puțin superficiali, vrând să ajungem și noi la „celebrele scări de pe munte”, ca majoritatea celor care ajung aici pentru fotografii, dar avem scuza că văzusem deja cea mai înaltă cascadă din România, de 90 de metri, Cascada Cailor – o să vă povestesc în alt articol.

Vă las și o hartă care poate vă va ajuta să vă orientați mai bine când vreți să vă decideți ce să vedeți pe aceste meleaguri parcă rupte din rai:

🌄 Câte trasee sunt până în Vârful Toaca?

V-am zis că tot de la alți turiști am aflat și de celălalt traseu, ceva mai ușor către Vârful Toaca, ce pornește de in Izvorul Muntelui pe traseul Curmătura Lutu Roșu. Se pare că este mai sigur, fără porțiuni abrupte, fiind practicabil în orice anotimp și este ușor de traversat și de copii. Cu un timp mediu de urcare de 3 ore până la Cabana Dochia și încă 45 de minute până pe Vârful Toaca, poți alege să mănânci și să te și cazezi la cabana de unde ai o vedere spectaculoasă. Practic, timpul este aproximativ la fel cu cel al traseului ales de noi, dar, aprent, mai puțin solicitant.

Mărturisesc că la coborârea pe traseul din Durău, deja aveam picioarele destul de obosite, iar febra musculară ne-a ținut vreo 3-4 zile.Totuși, recunosc că este o durere binevenită și plăcută în sinea ei.

Ca o concluzie, am să vă las mai jos câteva fotografii surprinse pe drumul de întoarcere și o să împărtășesc cu voi faptul că acest traseu îți cam dă încrederea și convingerea să mai adaugi și alte vârfuri din România pe lista celor atinse de-a lungul vieții! :)