Ghid turistic in MAROC: Din Marrakesh catre Desertul Sahara

Nu știu despre voi, dar eu îmi doream de ceva vreme să ajung în deșert. Pentru mine era mirajul acela pe care l-ai tot văzut la televizor, care te fascina, dar nu-ți găseai curajul parcă să ajungi acolo, având în vedere toate pericolele adiacente. Poate nu toți consideră deșertul un loc fascinant, dar având în vedere că oricum am crescut la mare, îmi doream să văd cum se simt dunele întinse la nesfârșit, fără vreo urmă de mare sau ocean în apropiere.

Voiam să ating nisipul ăla fin, incomparabil și să mă plimb pe dunele de pe care poți să aluneci câte 2-3 metri, dacă pășești prea pe marginea lor.

Când am decis să plec în Maroc, aveam în vedere doar Marrakesh. Dar când am văzut că se fac și călătorii în diverse locuri, inclusiv în deșert, am zis că este o experiență care trebuie neapărat pusă pe listă. Adică o să zic, uite, la 24 de ani, am ajuns și în deșert, mergând pe o cămilă – evident, nici cămile nu văzusem înainte decât în poze!

Și pentru a face asta, așa cum v-am mai zis aici, am cumpărat un tur de 80 de euro, de 3 zile și 2 nopți, din care una petrecută într-un cort, în deșert. Deci haideți să intrăm în detalii!

In ce consta calatoria catre Vestul Desertului Sahara?

Cum am menționat într-un articol precedent, excursia am luat-o de la hostelul (Full Moon Hostel) la care ne-am cazat. În general, hotelurile au parteneriate cu firmele de transport și tururi; astfel, „culeg” mai mulți turiști, te duc cu o dubă la locul de întâlnire, unde întâlnești grupul deja format (de la alte hoteluri/cu un alt tip de rezervare).

De aici pleci cu microbuzul, un microbuz care vă va fi casa pentru următoarele două zile. Dacă vrei o experiență mai confortabilă, fără să depinzi de un grup, la prețuri mai mari poți să închiriezi o mașină cu șofer, care vă va fi și ghid și vă va duce unde aveți nevoie. Cred că asta e profitabil mai ales dacă ești cu un grup de prieteni.

Pe lângă drumul propriu-zis prin Munții Atlas și nu numai, că e de mers vreo 9-10 ore din Marrakech până în Merzouga, de unde aveam să luăm cămilele, urma să oprim în diverse locuri pe parcurs.

Ce trebuie sa stii despre Desertul Sahara?

• La sfârșit de martie nu e atât de cald în deșert. Noi am ajuns la ora 17 și deja ne cam acopeream, iar turbanele de pe cap nu ne fereau neapărat de lumina soarelui, ci mai mult ne țineau de cald.
• Nu uita că noaptea e oricum mult mai frig în deșert, chiar și vara, când sunt temperaturile foarte ridicate peste zi.
• La Ait Ben Haddou vor încerca să-ți vândă un turban la vreo 12 euro. Nu poți să le contești calitățile de vânzători! Înainte, îți fac o demonstrație convingătoare despre cum vopseaua unei eșarfe normale rămâne pe piele la temperaturi înalte. Oricât încearcă ei să le vândă, dacă mergi în perioada în care am mers și eu, nu se merită neapărat, pentru simplul motiv că ajungi oricum pe seară și nu e cald!
• Chiar dacă excursia conține ce am spus mai sus, ne-au mai luat 3 euro pentru vizitarea obiectivului Ait Ben Haddou (cred că de fapt au fost banii pentru ghid; el a insistat, pe principiul „așa trebuie”), o taxă de 5 dirhami (aproximativ 2 RON) pentru cămile șiii, cireașa de pe tort, 10 euro ca să ne întoarcem a doua zi cu Jeep-ul, stând mai mult în deșert ca să prindem răsăritul. O să vă zic mai multe, mai jos.
• Deși sunt destul de multe atracții în itinerariu, care să te determine să crezi că merită cu desăvârșire cei 80 de euro, că deh, vezi atâtea locuri, au mai avut loc câteva scăpări, adică obiective pe lângă care doar am trecut sau le-am văzut din depărtare. Vă zic și care au fost acelea și tare m-aș bucura ca voi să atingeți toate obiectivele enumerate în descrierea lor. Dar, ca să fiu corectă, am oprit și în locuri care nu erau trecute neapărat pe itinerariu și au fost o încântare pentru ochi!
• O să vedeți câteva obiective care au în față cuvântul Kasbah; kasbah reprezintă acea cetate tradițională dintr-un oraș nord-african, de regulă poziționată strategic, la înălțime, cu ziduri înalte, cu rol defensiv.
• Cam asta spuneau ei despre călătoria către deșert:

What is Included:  Transport in AC Luxury Vehicle, hotel overnight staying (breakfast & dinner included), Camel Trekking in Merzouga, 1 night in desert camp, Visits

Not included: Lunches, Drinks

Ziua 1: Marrakech – Tizi-n-Tichka – Ait Benhaddou – Ouarzazate (Atlas Studios) – Dades Valley/Gorges

Tizi-n-Tichka Atlas Pass

Pe drum ai parte de mai multe popasuri. Prima oprire, dar și prima întâlnire cu frumusețea Munților Atlas. Practic, constă într-un popas de 15 minute de unde îți iei o cafea și ceva dulce. Faci niște poze cu priveliștea, care zic eu că merită și pleci mai departe. Însă cam de pe aici începi să te întâlnești cu curbele la limită ale munților!

Popasul următor este la Tizi-n-Tichka care, în limba berberă, s-ar traduce „pășune de munte periculoasă pentru trecători”; iar asta, cu un motiv. În plus, această rută este singura care unește Sudul Marocului cu deșertul; după ce treci de zonele cu păduri și verde peste pământul uscat, acum deja ai contact cu regiunile pre-sahariene, uscate, lipsite de mișcare și mai dai și de vârfurile înalte și tăcute ale Munților Atlas.

Aparent zona nu este cea mai sigură în timpul iernii (de aici și acel dangerous din denumire), fiindcă avalanșe sau zăpezi grele pot face drumul să înghețe și să fie extrem de periculos pentru circulația autoturismelor.

Kasbah Ait-Ben-Haddou

Parte din Patrimoniul UNESCO, acest sat tradițional poartă denumirea de ksar (un grup de locuințe de lut, înconjurate de ziduri înalte), ce reprezintă un exemplu clar de arhitectură din sudul Marocului. Casele se înghesuie unele într-altele, lipite de pereții înalți, cu rol defensiv, la care se adaugă și turnurile de la colțuri.

Localizat mai exact în partea sudică a Munților Atlas, adică în provincia Ouarzazate, Ait-Ben-Haddou este cel mai faimos ksar din Valea Ounila. Interesant este faptul că, păstrând tradiția construcției, cele mai vechi clădiri sunt construite nu mai devreme de secolul 17, deși structura lor și tehnicile folosite sunt specifice unor vremuri mult mai îndepărtate. Această atracție turistică mai are un alt rol istoric: făcea parte dintr-o rută comercială ce lega Sudanul Antic de Marrakesh.

Design-ul simplu, dar și extraordinar în același timp, atrage turiști din întreaga lume – găsești atât clădiri mici, cât și din cele uriașe, ca niște mini-palate cu decorațiuni în detaliu. Ca să ajungi în sat vei trece un pod pe sub care acum curgeau niște fire subțiri de apă, dar care după ploile dense din munți, se va transforma într-un adevărat fluviu. Majoritatea localnicilor s-au mutat dincolo de râuri, în clădiri mai moderne, dar încă mai sunt câteva familii rămase în sat (3-4). Lucrurile încă mișcă datorită turiștilor, deci implicit datorită comerțului și a magazinelor pe care le veți găsi.

Dar, dincolo de această importanță culturală și istorică, mai avem un aspect care va atrage atenția vizitatorilor: și aici s-au filmat multe producții cinematografice de succes. Ba chiar într-una din case am avut acces la câteva dintre fotografiile cu actorii veniți aici. După ce am urcat și am ajuns în vârful satului, conduși de ghid, am putut să admirăm priveliștea de deasupra – nu este de ratat, chiar te simți ca într-un film (unde mai pui că era foarte cald!).

Apoi am fost duși la un magazin de eșarfe, unde ni s-a arătat modul în care se acoperă capul pentru a fi ferit de căldură. V-am zis mai sus de ce le admir calitățile de vânzători sau oameni de marketing. Tot în această localitate am luat și prânzul.

Kasbah Taourirt

O altă Kasbah, a cărei vizită oricum nu ne-a luat prea mult: parte din regiunea Ouarzazate, vizita a constat în 10 minute jos din autobuz, timp în care am făcut niște fotografii de la distanță. Am aflat ulterior ce bijuterie turistică este și nu știu dacă se cuvenea să avem, de fapt, mai mult timp și aici; cert este că mi-ar fi plăcut!

Puțină istorie captivantă? Se pare că această cetate este una din cele mai sofisticate fortificații, alcătuită din aproape 300 de camere. Un adevărat labirint, cu pasaje, trepte și uși cu lacăt ce unesc toate aceste camere, făcând turiștii să se simtă pierduți în multitudinea drumurilor care li se aștern în față. Se pare că cetatea este structurată în așa fel încât doar o intrare îngustă o leagă de restul lumii.

De ea se leagă și povestea unui clan, el Glaoui, o familie cu o mare influență asupra rutelor către Vestul Africii. Puterea și averea adunate de această familie se datorează mai ales lui Thami El Glaoui, cunoscut și ca Lord of the Atlas, pașă al Marrakesh-ului între 1912 and 1956. A jucat un rol important și în perioada colonizării franceze a Marocului, când a ajutat Franța să scape de sultanul de la acea vreme, în schimbul puterii complete asupra Munților Atlas și a altor regiuni sudice ale țării.

Dacă reușiți să ajungeți înăuntrul cetății, trebuie neapărat să vizitați camerele pictate și decorate cu mozaicuri; se pare că zecile de camere diferă de la recepții, la harem și bucătării ale palatului, care-ți dau șansa să vezi cum a fost viața pentru un clan marocan puternic. Pentru o experiență autentică, există într-o parte a sitului familii morocane care încă locuiesc aici și-ți vor arăta casa lor în schimbul a 15-20 dirhami (aproximativ 2 euro) – fac această recomandare doar dacă vă simțiți în siguranță!

Atlas Studios

La 5 kilometri de orașul Ouarzazate se află cel mai mare studio al lumii din punctul de vedere al întinderii (care conține inclusiv un Muzeu al Cinematografiei). Localizat în apropierea deșertului și a munților, este locul perfect pentru crearea unor filme, mai ales că nu doar priveliștile ajută enorm, dar și infrastructura, localnicii prietenoși și autorizațiile ieftine. Nu e de mirare că filme celebre precum Gladiatorul, Iisus din Nazareth, părți din Game of Thrones, Misiune Imposibilă au folosit aceste platouri a fi aduse la viață.

Însă noi am trecut frumușel pe lângă el cu autobuzul și l-am văzut din depărtare, având certitudinea că la întoarcere vom avea mai mult timp să oprim. Din păcate, a rămas doar un obiectiv care nu s-a mai îndeplinit. Nu am primit vreo explicație pentru asta, și cred că cei mai mulți erau deja destul de obosiți să mai întrebe ceva.

The Monkey Fingers (Dadès Gorge)

Dades Valley nu este un loc anume, ci o regiune care se desfășoară pe o întindere mai mare. Într-unul dintre popasuri, am descoperit și această minunăție a naturii, denumită The Monkey fingers, care chiar arată ca niște degete sculptate de natură în roci. Se pare că mai ales alpiniștii și amatorii de adrenalină vor admira aceste roci, dar și pasionații de peisaje ieșite de comun.

Aceste formațiuni de roci spectaculoase arată ca niște degete ce ies din râul care trece sub ele. Se pare că este o muncă îndelungată, fiindcă natura a avut nevoie de milioane de ani ca să creeze coloanele de stâncă care lasă turiștii cu gura căscată. Întinzându-se pe o distanță de 170 de kilometri (între Jbel Saghro și masivul Haut-Atlas), The Monkey Fingers mai sunt cunoscute și ca „stâncile lui Tamlalt”, prezentând pe alocuri niște oaze fertile, pline de verdeață, atipice reliefului deșertic care predomină.

Dadès Valley

Continuându-ne drumul prin această vale cunoscută, tot aici am și înnoptat. Anunțul lor suna cam așa: though roses and dades valley, we will spend the night in a riad/hotel in Dades gorges. Vă dați seama că aveam în minte imaginea unor câmpii pline de trandafiri roz/roșii, însă singurul lucru ce ținea de trandafiri a fost mirosul cremelor și al esențelor de la un magazin unde opresc ei pe drum sau săpunul de la hotel și mirosul așternuturilor – toate cu aromă de trandafir.

Nici nu mai conta că eram în munți și nu exista vreun calorifer în cameră, iar geamul deși închis, putea foarte bine să fie deschis. Dar nimic nu se compară cu mirosul de trandafiri, nu?

Întrebat unde sunt câmpiile cu trandafiri, șoferul a ridicat din umeri și a zis că suntem deja acolo, doar că floarea apare doar în mai. Asta nu înseamnă că nu vor adăuga asta ca atracție turistică, chiar dacă practic, ea nu există.

Dincolo de micile nemulțumiri, cina a fost delicioasă, iar priveliștile pe măsură. Ne aflam între stâncile aride ale munților, cu un pârâu ce curgea peste drum de riad-ul nostru, decorurile ne încântau privirea și am fost și până la magazin la lăsarea apusului pentru a descoperi puțin zona. Era plăcut, cumva izolat, însă marocanii, primitori. Ne-am încălzit lângă focul din bucătărie după ce am luat cina și am mai aflat una-alta despre localnici. A doua zi, după ce am servit aici micul dejun, am pornit pe drumul către deșert.

Ziua 2: Dades Gorges – Tinghir – Todra Gorges – Tinjdad – Erfoud – Merzouga (Night in desert)

Tinghir/Tinerhir – Berber village

Autobuzul a oprit la un moment dat ca să urce cu noi un individ care nu avea cum să nu iasă în evidență, cu turbanul colorat pe cap, înalt, tuciuriu, cu ochii mari și cu talent oratoric. El a fost ghidul nostru prin satul dintre munți, acel petec de verdeață „binecuvântat” de prezența unui pârâu mic.

El însuși un berber, am trecut cu el printre locuințele berberilor, am ajuns la plantații de bambus (care ar fi folosit pentru acoperișul caselor?), alune, roșii, smochini… Femeile își continuau munca nederanjate de prezența turiștilor, probabil obișnuite cu ea, atâta doar să nu fie fotografiate. Un câine s-a lipit de noi și, alături de alte pisici care mai apăreau din când în când, ne-a însoțit mare parte din drum.

Ne-a vorbit apoi despre obiceiurile lor, despre cum femeile se mărită neapărat pe la 24-25 de ani, iar părinții aleg de obicei soția fiului, dacă locuiesc încă împreună. Răspunsul la cererea în căsătorie se află într-o cană de ceai! Cum așa? Părinții merg cu băiatul la părinții fetei, tinerii sunt lăsați singuri să se cunoască mai bine, iar în timpul discuției, fata prepară un ceai pe care să i-l servească potențialului soț.

Dacă ceaiul este dulce, deci dacă i s-a pus zahăr, băiatul va ști că fata îl place, iar dacă nu, el trebuie să mai caute. Aparent, am mai aflat că vinul este folosit ca medicament aici, mai exact cel din smochine.

Cum am zis într-un articol precedent, berberii sunt indigeni din Africa, iar arabii au venit mai târziu; însă ei consideră această venire un noroc, pentru că au putut prelua islamul (înainte divinizau Soarele și Natura).

Care este relația cu nomazii din munți? Mai întâi, ghidul a ținut să ne facă diferențierea de bază: nomazii sunt familiile din munți, în timp ce arabii sunt familiile din marile orașe, pe când tuaregii sunt oamenii din Sahara. În schimb, tuaregii, nomazii și berberii fac parte din categoria berberilor, deci sunt diferiți de arabi (ca procentaj, berberii din Maroc sunt în proporție de 70%, iar arabii, de 30%).

Denumirea de tuareg vine, în limba lor, de la multitudinea de drumeții pe care aceștia le făceau pe jos în deșert. A ținut să precizeze că nu există bun/rău pentru a caracteriza diferitele culturi care coexistă, căci în Maroc „we are all the same”, iar diferențele stau doar în modul de viață și tradiții!

Fiindcă nomazii din munți au și ei copii și le e greu fără electricitate și magazine, primesc ajutor de la berberii din sate, unde copiii pot merge la școală, au electricitate, doctori, televizor, radio și apă. Astfel, se face un schimb onest, în care vara cei din sate preiau blănurile animalelor (cămilă, oaie, miel) de la nomazi și le transformă în celebrele covoare, după aceleași tehnici străvechi. Tot așa am aflat că orice așezare omenească, cât de mică, trebuie să aibă măcar o moschee.

În satul acesta există 3 oameni de peste 100 de ani, cea mai bătrână femeie având 112 ani. O altă filosofie de viață a fost că în comunitatea lor, toți oamenii sunt considerați tineri – ești tânăr cât încă ești în viață; a ținut să menționeze că el, cu bunica lui, sunt la fel. Termenul de bătrân este folosit doar pentru morți!

Am luat și prânzul în zonă, la Palmas Royal. De altfel, ghidul nostru a tot insistat să îi lăsăm bacșiș, pe măsura aprecierii efortului său.

„Berber Carpets”

Pe la jumătatea drumului am intrat într-una din căsuțele înguste ale satului, unde am putut vedea cum sunt realizate covoarele lor, de la lâna adunată de la animale, până la modelele finale, pline de culoare și forme geometrice, care ajung în casele oamenilor.

Ca idee, se poate plăti cu cardul la fața locului, după ce negociezi și ți le trimit apoi în țară prin DHL (pentru un covor de 8 metri pătrați, ar fi cerut 40 de euro). O ciudată combinație între meșteșugul tradițional și viața contemporană.

Canionul Todgha Gorge

În apropiere de satul Tinghir, aveam și aceste canioane, pe care le-am considerat din start o minunăție a naturii. Pe un drum îngust, pe lângă care trecea pârâul care, dacă mai țineți minte, trecea și prin satul de care am vorbit mai înainte, s-au format aceste ziduri gigantice de piatră. Este uimitor, te simți într-adevăr mic, este unul din acele locuri în care simți forța naturii; ridici privirea și pereții parcă nu se mai termină, iar crestele se unesc cu cerul și, deși s-ar putea desprinde peste tine, totuși se țin pe loc. Înălțimea pereților canionului variază, însă în general este de peste 300 m.

 

Se pare că ultimii 600 m ai canionului sunt cei mai spectaculoși, tocmai pentru că drumul dintre cei doi pereți se îngustează până la o lățime de 10 metri. Revenind la râul căruia se datorează aceste construcții ale naturii, puteți vedea și în poze un curs destul de timid, lăsând spațiu turiștilor să viziteze. Însă în timpul sezonului ploios, Râul Todra se poate extinde semnificativ, aducând un torent de ape peste fundul canionului.

Am dat și de vestitele căprițe, acelea care apar în poze cum că ar sta cocoțate în arborii de argan, pasionate de fructul acestuia. Ba au apărut în peisaj chiar și câțiva catâri marocani, conduși de niște localnici, precum și un câine. Când am părăsit zona, încă bucuroasă de cele văzute, am prins și câțiva oameni care escaladau pereții înalți. Într-adevăr, Todgha Gorge este foarte populară printre alpiniști, astfel încât peste 150 de rute s-au format în canion în acest scop.

Mersul pe camile. Apusul si rasaritul in Desertul Sahara

Pe la ora 17 am ajuns în Merzouga, la un riad, unde ne-am lăsat bagajele. Promisiunea suna cam așa: then we will ride the camels on an adventure crossing the erg chebbi sand dunes […] When we reach the camp we will leave the camels and we walk to the highest sand dunes for sand boarding and to watch the sunset.

Sand boarding-ul, ce credeți, nu a mai avut loc, iar până să ajungem noi să și privim apusul, deja luna strălucea pe cer, acoperită parțial de niște nori grei, un întuneric absolut. Dacă vă întrebați ce înseamnă acele Erg chebbi dunes, ele se referă, mai exact, la una din acele mări de dune formate din nisipul bătut de vânturi.  

Dar să începem cu începutul. Ne-am luat un rucsăcel, o sticlă mare de apă, eșarfa pe cap și, în cazul meu, acel poncho care să-mi țină de cald. Ne-au mai jucat marocanii o mică festă: înainte să urc pe cămilă, s-au gândit ei să ne pună pe amândouă pe o cămilă, că nu aveau suficiente cămile pentru câți turiști erau. Nu țineam eu să fiu singură pe cocoașă, dar e altceva când apari și tu într-o poză dintr-o astfel de aventură.

Pe de altă parte, călăritul de cămilă mai mult sună/pare distractiv, că în realitate, deși la început e captivant, pe parcurs devine ușor plictisitor și, la un moment dat, dureros. Asta nu înseamnă că nu recomand o astfel de experiență măcar o dată în viață, măcar ca să vezi cum e. Am mers cam o oră și jumătate, iar spre finalul drumului, cămiluța noastră deja obosise. Cel mai dificil era când coboram dunele înalte de nisip, că ea se lăsa moale, iar noi trebuia să ne ținem strâns să nu picăm de pe ea.

Iar dacă tot ne-am lăudat că prindem apusul în deșert, să știți că priveliștile chiar sunt superbe ca în poze, doar că există o mică problemă: mergi tot drumul cu apusul in spate! Am ajuns la popas când luna deja urcase pe cer. Eram vreo 20-30 de turiști, cu câțiva berberi care să ne ghideze și cu corturile care ne așteptau. În cort, 4 paturi înalte și, din fericire, era puțin mai cald înăuntru – măcar nu urma să dormim pe jos. Am mers să mâncăm, cina era formată din: pâine, tanjine și cușcuș.

Ca să simțim spiritul deșertului, am mâncat 6 oameni din 3 porții mari. Nu pot spune că nu a fost gustos și că nu m-am săturat, dar nu știu ce să zic despre ceilalți. Dacă ne imaginam niște dansuri nebunești în jurul unui foc de tabără, acesta s-a redus în realitate la 3 tobe în interiorul cortului unde am mâncat, cu lumina lumânărilor în jur, cu câteva cântece prezentate de 3 berberi și instigarea turiștilor mai curajoși la un dans într-un cerc mic, în mijlocul cortului.  

Așadar, după ce am mers 7 km cu cămilele, ne aflam la 25 km de granița cu Algeria.  

Apoi a venit și vestea mult așteptată, când unul de-ai lor făcea chetă de câte 10 euro pentru cei care doreau să meargă a doua zi cu Jeep-ul. Care erau avantajele? Nu plecam la 6 dimineața cu cămilele, am mai fi stat o oră și ceva să prindem răsăritul în deșert (deci nu am fi mers cu răsăritul în spate), am fi dormit mai mult, am fi mers pe dunele înalte să admirăm peisajul și nu ne-am mai fi chinuit pe cămilă la întoarcere.

Au accentuat faptul că se gândeau la binele nostru. De bine, de rău, când ești la ananghie și vrei să înțelegi ceva din deșertul în care te afli, nu doar noaptea, zici „bine, hai”.

Și dacă tot plecăm pentru schimburile interculturale, că omul sfințește locul și prin el înțelegi mai bine cultura în care te afli, cred că cea mai valoroasă parte a acestei experiențe au fost conversațiile cu un berber, Hamad, care avea grijă de cămile. Știe vreo 6 limbi, nu de la școală, ci de la turiști; ne-a povestit că obișnuia să facă parte dintre nomazi, dar a decis să se mute în Merzouga și să se ocupe de turism.

La 29 de ani, mai are 5 surori și se miră de noi ca suntem singure la părinți, că avem o vârstă și că… nu știm neapărat să gătim (spre deosebire de fetele lor).

Am mers cu el și cu un grup de japonezi la „parcarea” cu cămile, așa cum o denumea el și ne mai povestea una-alta. Ne-a cerut să facem liniște și, într-adevăr, am pătruns sunetul deșertului, dar mai era ceva, un sunet aparte: cămilele, întinse sau în picioare, rumegau hrana de peste zi. El ne spunea că e fascinat de singurătatea nopților din deșert. Era totuși frig, aveam două pături pe mine și chiar dacă nu am nimerit un cer senin să vedem stelele din deșert, așa cum își dorește orice turist, norii care veneau și se rostogoleau peste luna plină tot făceau un spectacol frumos. Iar luna însă strălucea tare, undeva deasupra, departe.

De fapt, asta m-a impresionat cel mai tare în deșert: că cerul era limpede, însă foarte-foarte îndepărtat de pământ.

A fost uimit să afle că suntem din România, ne-a crezut din Spania/Rusia – de fapt, nu prea a cunoscut turiști români, probabil și pentru că noi avem anumite prejudecăți înainte de a merge acolo. În schimb, spaniolii, germanii și italienii merg de zor în vacanță pe la ei.  

Am dormit relativ bine, nu a fost chiar așa frig. La un moment dat ceva mișca pe deasupra cortului, dar am auzit un mieunat și am mizat pe pisicile care mai umblau de colo-colo. Așa a și fost. Ne-am trezit să prindem răsăritul pe la 7 și ceva. Da, friguț tare, dar modul cum soarele își făcea loc printre nori și întuneric era de vis. Am parcurs câteva dune și m-am aruncat pe nisip, simțindu-l moale și fin, ceva mai fin decât mi-l imaginasem.

Apoi, dacă aș spune că au meritat cei 10 euro, asta ar fi pentru experiența cu Jeep-ul peste dune. Am stat deasupra mașinii. Bineînțeles că dunele la aproape 90 de grade ne cam tăiau respirația, dar, în final, a meritat. Și, momentul culminant, când șoferul și-a luat avânt să urce o dună înaltă și înclinată, am ajuns aproape în vârf și a luat-o apoi mașina frumușel înapoi la vale. Puțină adrenalină pe stomacul gol.  

Câteva sfaturi dacă mergi în perioada asta ar fi să nu-ți iei neapărat o eșarfă scumpă de la ei, că ajungi oricum seara când e răcoare. Nici bidoane de apă nu-ți trebuie, doar cât știi că bei în mod normal.

Ziua 3: Camel trekking back to Merzouga – Atlas Mountains – Back to Marrakech

Camel trekking-ul s-a transformat în mersul cu Jeep-ul, cum am zis mai înainte. Teoretic, la riad-ul din Merzouga scria că vom face și un duș. Nu știu dacă am ajuns noi târziu, dar ne-au grăbit să mâncăm micul dejun și să plecăm cât de curând. Am mai avut niște popasuri drăguțe prin Munții Atlas, cu priveliști peste munți și văi, și cam asta a fost toată călătoria noastră către deșert și înapoi!  

Marocul vazut din… autobuz

Traversând Maroc-ul cu autobuzul, mare parte din realitatea acestuia mi s-a dezvăluit de dincolo de un geam, cu melodiile specifice adăugate de șofer pe fundal. Totul părea ca un film bine regizat, care se desfășura semnificativ în fața ochilor. Am văzut câțiva trecători, câte unul sau doi întinși în pustietatea munților sau a câmpiilor aride, departe de așezările lor normale. Unii în grupuri de 2-3, stăteau cocoțați pe vreo stâncă, cu privirea spre apus.

Se construiește mult pe drumuri, fie că sunt drumuri în reparații, fie că se înalță noi hoteluri. Multe grupuri de copii care veneau de la școală, cu ghiozdanele mari în spate, străbătând distanțe lungi până acasă. După o vârstă apare și diferențierea: fetele stau separat de băieți, în mod vizibil. Serile, băieții joacă fotbal, cam toată comunitatea este afară, iar pe bărbați îi vezi în permanență la cârciumi. Ai un sentiment din acela, că trăiesc cu bune și cu rele, cu praf, cu insolație sau frigul necruțător.

Cam acesta a fost parcursul nostru până în deșert. Un parcurs în care am descoperit cultura marocanilor în amănunt, la fel și tradițiile lor, dar și mediul înconjurător, atât de variat, de la întinderi de verdeață și plantații, la stânci frumos croite de natură și zone deșertice. Vă spun că gustul acestei țări este unul pregnant, cu care rămâi mult timp, alături de unicitatea limbii, a condimentelor și aromelor din aer!