Germania, Heppenheim: Prima calatorie in strainatate nu se uita niciodata!

Ar trebui să vă povestesc despre cum am părăsit România pentru prima oară, abia la vârsta de 21 de ani. Și despre cum mi-am dat seama că partea asta de călător o aveam în sânge de ceva vreme! Poate că pare ciudat ca cineva care scrie despre călătorii să fi călătorit în doi ani mai mult decat toata viata. Până atunci mai ieșisem doar prin Bulgaria, la câțiva kilometri de graniță. Până în acel moment, nu prea aveam în jurul meu oameni care să călătorească des – de aceea consider că ești norocos dacă ai o familie sau un grup de prieteni cu care să faci asta.

Visul de a calatori, un vis mai vechi

Pe la 17 ani îmi propusesem să văd lumea, indiferent ce însemna asta. Anii treceau și, oricât încercam să-mi conving apropiații să plece cu mine, nu reușeam. Confirmându-mi ideea că nu trebuie să aștepți să-ți îndeplinească nimeni visele, ci tu însuți trebuie să faci asta.

Iar simpla dorință s-a transformat în ambiție și am zis că trebuie să fac asta orice ar fi. Așa că, am și dat peste un anunț! Unele aventuri din ziua de astăzi pornesc din anunțuri găsite pe Facebook.

Care a fost oportunitatea?

Căutăm tineri cu vârste cuprinse între 18-30 de ani să participe la un proiect finanțat de Uniunea Europeană, în Germania, Heppenheim, mai exact, în perioada 27 iulie – 8 august 2015. Cerințe: să știe engleză, să fie comunicativ, deschis către cunoașterea altor culturi.

Și un chestionar de completat, cu motivația de a participa în proiect și cu ce aș putea contribui la buna desfășurare a acestuia. Partea cea mai bună era că toate costurile erau acoperite de ei, iar eu doar plăteam o taxă de 50 de euro.

Habar nu aveam în ce mă băgam, dar am simțit că trebuie să fac asta. Că e doar primul pas și poate nu o ieși bine, dar măcar aveam un punct de pornire, mergeam și eu cu avionul pentru prima oară în viața mea (până la urmă, am fost cea mai entuziasmată persoană din zborul ăla și nu puteam înțelege de ce ceilalți pasageri erau ceva mai plictisiți), pășeam în Germania, aveam atâtea de cunoscut! Și nici nu riscam prea multe financiar.

Sa plec sau sa nu plec? 

Era o perioadă din viața mea în care aplicam la multe oportunități de internship, voluntariat și alte proiecte. Ca tot studentul. Așa încât, când m-au sunat pe la începutul lui iulie, în legătură cu o aplicație, nu mai știam cine și de unde sună și mi-a luat un moment să mă reculeg. Mi s-a spus că fusesem selectată dintr-o listă lungă de tineri și trebuia să le dau aprobarea cât de curând – altfel selectau pe altcineva.

Vă dați seama că nu era nimic sigur și clar, a trebuit să mă informez destul de mult apoi. Nu mai era valul ăla de ambiție și de aventură care mă cuprinsese cu luni în urmă, acum erau pericole la tot pasul.

Participau câte 5 tineri din 11 țări, plus liderii de echipă și reprezentanții organizațiilor europene. M-am convins când ne-au adăugat pe un grup privat de Facebook.

Schimburile de experienta Erasmus – ce inseamna ele?

Mulți tineri intră în aceste proiecte cunoscând pe cineva care a mai făcut asta sau lucrând ca voluntar la o organizație parteneră. Eu nu știam absolut nimic din zona asta și era normal să ridice întrebări și în familie. Până la urmă am luat biletele de avion, fiind hotărâtă să merg până la capăt.

Scopul evident al acestor proiecte este de a conduce la o Europă mai unită. Normal că ei se bazează pe tineri ca să-și împrăștie valorile, fiindcă peste câteva decenii, noi vom fi cei care vom da mai departe copiilor aceste valori și ne vom suna prietenii din alte țări ca să-i mai vizităm din când în când. Normal că se conduce oarecum la o uniformizare culturală, dar ăsta este un proces inevitabil. Normal că există oameni care acuză sau cred în teorii conspiraționiste, dar ăsta este deja alt subiect.

Asadar, în ce constau mai exact proiectele Erasmus?

Am fost în 4 astfel de proiecte, fiecare distingându-se prin modul de organizare și prin instituția care îl finanța. Însă pot să zic că cel din Germania a fost cel mai bine organizat, cel mai serios și proiectul unde am învățat cele mai multe lucruri.

1. În aceste proiecte ai un program bine delimitat de dinainte. Mic dejun, prânz, cină, la aceleași ore zilnic și 2 pauze de cafea (a se înțelege și biscuiți, fructe, ceaiuri și alte gustări).

Activitățile sunt diverse, dar în principiu ni se explica despre structura Uniunii Europene și diversele probleme de actualitate de la acea vreme. Aveam și activități creative (teatru, body percution, reciclare etc), dar și timp de un volei sau de petreceri tematice (beach party, bal mascat – bineînțeles că improvizam și nu eram cei mai pregătiți, dar era distractiv), seara, pe care le organizam în grupuri mai mari.

2. Ei pun accentul pe educație non-formală. Practic, după ce ni se prezenta o situație de la nivelul UE – de exemplu, situația refugiaților care era în vogă la acea vreme -, eram împărțiți pe echipe să venim cu idei și să le prezentăm apoi în fața tuturor. Sau simulam o întâlnire de la nivelul Comisiei Europene, fiecare reprezentând o țară sau o funcție în cadrul EU și dezbătând pe loc. Evident, am tras concluzia că este greu să fii politician și să îi împaci pe toți. 

3. Se bazează pe relațiile de prietenie care vor rezista și după ce se termină proiectul, indiferent de țara de proveniență. Social Media le permite pe toate. Având atâta lucru în echipă, chiar și cel mai introvertit și timid reușea cumva să se integreze. Mai cu probleme sunt cei care nu știu foarte bine engleză – da, sunt acceptați și astfel de tineri, dar e amuzant să traduci prin limbajul semnelor și asta chiar apropie oamenii.

Proiectul a inclus și câteva seri interculturale, dar am și mâncat la un restaurant cu specific indian și la altul cu specific turcesc.

4. Am avut ocazia să facem excursii de o zi. În Worms, un orășel din Germania, am întâlnit și am discutat cu un refugiat care ne-a spus povestea lui, afectat de războiul din Siria, cum fusese nevoit să își părăsească familia. A fost copleșitor, fiindcă ce vezi la televizor e realitatea lor, dar când sunt acolo, alături de tine, vezi că poate fi și realitatea ta și îți înțelegi mai bine propria viață. Problemele noastre, de multe ori, sunt un nimic.

Am vizitat Parlamentul Europei și am avut câteva ore să ne mai plimbăm și prin Strasbourg.

În altă seară, am mâncat într-o pădure din apropiere, ca un parc natural – din păcate, nu îmi amintesc exact denumirea.

În Heidelberg, un oraș superb, mărturisesc că m-aș mai întoarce, pentru că simt că cele câteva ore nu au fost suficiente. Nu doar că trece Râul Neckar prin el, oferindu-i o atmosferă artistică, dar după o urcare de vreun sfert de oră, ajungi la Castelul Heidelberg. Am ajuns acolo pe când se însera, am prins un apus superb deasupra orașului și a râului, iar castelul îi oferea o notă romantică deosebită.

Ce a însemnat pentru mine prima calatorie în strainatate?

V-am povestit pe scurt ce înseamnă aceste proiecte, dar acum vă spun ce a însemnat pentru mine și poate pentru mulți tineri de prin Europa și nu numai. În vara aceea îmi luasem primul aparat foto, deci nu am cele mai reușite fotografii, abia îmi formam un oarecare talent – care nici azi nu e desăvârșit.

Pe scurt, pot spune ca o astfel de experiență te pune la încercare.

În prima zi, după primul zbor cu avionul, după nebunia cu check-inul din care nu înțelegeam nimic, dar mergeam și eu după grupul de români, după o după-amiază plină cu nume noi, străine, din Croația, Germania, Franța, Spania, Bulgaria, Grecia, Slovacia, Cehia, Italia și Polonia (de la un moment dat te rogi să nu ți se mai prezinte nimeni și oricum obiceiul e să îi mai întrebi și să fii întrebat de vreo 5 ori cum te cheamă și de unde ești), doar în limba engleză, eram pur și simplu pierdută. Mă gândeam cum o să rezist două săptămâni acolo.

Trebuia să zâmbești, să fii drăguț, sociabil și atent la toată lumea, dar toate astea deveniseră atât de obositoare!

Prima zi se simte cat doua saptamani, apoi doua saptamani sunt cat o zi!

După a început să îmi placă. Activitățile, oamenii, totul. Iar când începi să lucrezi în echipe, cunoști oamenii cu adevărat, dincolo de joculețele de introducere și vezi câte ai în comun cu ei. Apoi îi cunoști seara la petrecere, la jocuri de cărți și vezi că dansați pe aceleași melodii și că vă place. Și ușor-ușor, vorbești cu ei despre visele tale și te bucuri când vezi că nu ești singurul tânăr cu ambiții imposibile de schimbare a lumii.

Iar apoi te întorci acasă, fiindu-ți dor de tot ce era familiar. Dar la despărțire și la ultima îmbrățișare, îți vine să plângi. Poate îi vei revedea pe unii din ei, dar știi că nu veți mai fi toți în formula aia, în locul ăla, niciodată…

Te așteaptă aeroportul din Frankfurt, iar Frankfurt este un oraș uimitor cu zgârie-norii săi și fauna urbană. Cele câteva ore cât ne-am plimbat până la plecarea avionului au fost suficiente ca să fiu surprinsă de diferența dintre un oraș mic și liniștit, pentru oamenii care merg în vacanțe, cum e Heppenheim și zgomotul și agitația dintr-un centru urban specific zilelor noastre, cum este Frankfurt.

Ajungi acasă plin cu fotografii și experiențe și vrei să povestești și ai atâtea de zis și curând… îți dai seama că nu ai cui. Că toți sunt cum erau, dar tu nu mai ești tu. Tu ești schimbat. Ai cunoscut oameni din 11 țări diferite, ai aflat lucruri pe care nu le-ai învățat 12 ani de școală și încă vreo doi de facultate și tu vrei să revii la mica ta cutie, când ți-ai lărgit atât de mult orizonturile. Atunci înțelesesem cu adevărat sensul zicalei mintea, odată ce se deschide, nu poate reveni la vechile dimensiuni.

Astfel de proiecte te scot din zona de confort

Dar nu pot să zic că te duci acolo și brusc ai parte de o schimbare pe viață. La mine au fost mult mai multe: nu mai fusesem niciodată în afară! La mine veniseră toate tăvălug. Și mai e și voința să ieși din zona de confort și chiar să fii acolo prezent, dornic să te implici. Partea bună e că lumea nu judecă, în proiectele astea ești liber să fii cine vrei, să te reinventezi. Și avem nevoie de asta din când în când, să fim mai mult decât mediile în care am crescut sau cu care ne-am obișnuit.

Mă întrebase cineva înainte să plec, când eu însămi aveam propriile nesiguranțe: ce te faci dacă nu îți place? Ce faci două săptămâni acolo? Am răspuns: dacă voi sta mereu să mă întreb „ce va fi dacă?”, nu o să ajung nicăieri. Și voiam și încă vreau să ajung în multe locuri! Așa mi-am și dat seama că spiritul de călător este mult mai puternic decât l-am crezut vreodată!

Iar apoi am vrut mai mult. Am zis că o să mai plec așa, deja țineam legătura cu câțiva prieteni mai apropiați, iar apoi am continuat sa calatoresc cu oameni întâlniți în aceste proiecte Erasmus.

Proiecte ale UE sau experimente sociale?

Pe cât de mult voiam acasă în prima zi, pe atât de mult voiam să mă mai întorc apoi. Se întâmplă o serie de fenomene sociale tare interesante, știind că nu te vei mai vedea vreodată cu acei oameni decât prin mari eforturi, începi să îi idealizezi, ți se pare că-s cei mai buni prieteni.

Deși nu o să vă mint că e totul miere, fiindcă după o săptămână de conviețuit în aceeași casă cu 50 de oameni, au apărut și bisericuțe sau prejudecăți despe ceilalți. Nu mai zic de pasiunile care se formau pe ascuns, mesajele secrete sau chiar și triunghiurile amoroase. Dar activitățile de echipă ne scoteau iară din zona de confort și ne făceau să avem în continuare contact unii cu alții. Atunci am înțeles și că oamenii sunt tot oameni, indiferent de cultura de proveniență.

Îmi pare rău doar că nu am făcut poze mai frumoase și că nu am foarte multe amintiri pentru acest blog. Dar ăsta a fost un fel de jurnal de călător, bazându-mă mai mult pe oameni și experiențe personale, decât pe locul în sine. Sper că este de la sine înțeles!

Și dacă vă place, vă mai zic și cum au fost proiectele din Armenia, Slovacia și Franța!